Dumnezeu nu e ortodox

Preşedintele Turciei, Recep Erdogan, are de gând să transforme încă o biserică ortodoxă-muzeu în moschee. Locaşul se află în Istanbul şi are o frumuseţe arhitecturală şi picturală cum rar am mai văzut.

Biserica „Sfântul Mântuitor” din Chora, în vestul oraşului, a fost transformată în moschee la jumătate de secol după ce sultanul Mehmed al II -lea a cucerit Constantinopolul, în anul 1453. Frescele bizantine au fost acoperite cu un strat gros de var, deoarece islamul intezice reprezentarea grafică a lui Dumnezeu.

Din fericire, în anii 1950, un grup de specialişti americani a redat lumii extraordinarul tezaur iconografic al bisericii, care a devenit muzeu. Aşa începea povestea frumoasă a acestei bijuterii, pe drumul spre o Turcie civilizată, tolerantă, democrată. Acum, după mai bine de jumătate de secol, basilica din Chora va redeveni moschee.

Recunosc, ca ortodox, prefer ca biserica să rămână muzeu, dacă nu e posibilă revitalizarea dimensiunii ei liturgice creştin-ortodoxe. Şi nu e. Din păcate, mulţi s-au grăbit să spună şi să scrie despre cum Erdogan „desacralizează” altă biserică, de parcă ar fi vorba despre un viol asupra unei tinere fecioare, pe o uliţă întunecată. Că asta a venit de la ortodocşii noştri, bigoţi de serviciu, care şi azi ar pleca cu plăcere într-o nouă Cruciadă, să crape capete păgâne, asta înţeleg. Atât ştiu, atât spun. Ce e grav este percepţia multor jurnalişti şi teologi creştini, care numesc transformarea bisericilor în moschei ca fiind „desacralizare”. Nimic mai fals.

De fapt, o biserică ce devine muzeu este forma supremă de desacralizare a spaţiului sacralizat. Muzeul este, strict religios, cel mai nesacru şi profan spaţiu cu putinţă. Acolo, printre vitrine cu obiecte, are loc divorţul de metafizic. Dumnezeu nu mai e Stăpânul, Creatorul, ci doar un exponat, sub lupă. El nu este, ci a fost. E istorie, nu prezenţă vie, lucrătoare. Hristos, Maica Domnului, îngerii devin simple numere în catalogul cu registre picturale ale bisericii-muzeu. Acolo, Dumnezeu poate fi pipăit, mirosit, disecat. În muzeu, toţi sunt Toma. Sau nici măcar.

Ironic, acum, transformarea Sfintei Sofia din muzeu în moschee este o formă de resacralizare. Spaţiul profan, muzeul, redevine sacru. Nu credeţi că Dumnezeu are umor? Eu, da. Poate vrea să ne dovedească faptul că noi, ortodocşii, nu suntem singurii Săi „agenţi de vânzări”. Mai sunt şi alţii. Că ne-ar şi mi-ar plăcea să se resacralizeze bisericile bizantine ale Turciei în sens creştin-ortodox, aşa cum au gândit ziditorii, asta e altă discuţie, inutilă.

Trebuie să renunţăm la sacoşa cu certitudini revelate şi să acceptăm că şi islamul este o formă de sacru, de căutare şi simţire a lui Dumnezeu, care e acelaşi pentru toţi. Dacă intrăm într-o moschee la ceasul rugăciunii şi nu-l simţim pe Dumnezeu prezent, măcar puţin, înseamnă că, real, nu L-am simţit niciodată, nicăieri. A fost doar fantasmă, iluzie, delir mistic. Timp pierdut.

Aşadar, nu islamul „desacralizează”, ci minţile mici, şi de o parte şi de alta, care cred într-un dumnezeu egoist, meschin şi împietrit. Aşa, ca ei. Nu căderea Constantinopolului sub otomani şi credinţa sinceră în Dumnezeu îi face pe mulţi să rostească „desacralizare”, ci ura lor viscerală faţă de cei care nu le împărtăşesc convingerile. O să închei cu expresia pe care părintele Andrei Scrima o rostea la sfârşitul convorbirilor telefonice, cu prietenii săi ortodocşi: Inshallah! Adică, Voia Domnului!