Discursul specific crizei și schimbării nu e de dată recentă, el fiind prezent și-n perioadele percepute a fi stabile. Mereu au fost voci care au deplâns lumea de altădată, care au prezentat „ziua de astăzi” fie ca pe ultima secundă a omenirii, fie ca pe ultima zi de stabilitate și prima dintr-un viitor sumbru. În tot acest timp, lumea a progresat, semnele acestui proces fiind de natura „evidenței constrângătoare”.
Se vorbește de câțiva ani de schimbarea ordinii globale și se caută evenimentul decisiv al acesteia, motiv de dispută pentru specialiștii în relații internaționale și pentru cei ce analizează duratele medii și lungi ale istoriei. Cu toții constată că lumea este tranzientă și că există perioade în care „timpul nu mai are răbdare”, în care lucrurile par că o iau razna. Însă nimic nu apare din senin și nici schimbările nu sunt atât de radicale astfel încât lumea de după să fie cu totul alta decât cea dinainte.
Venind spre „zilele noastre”, constatăm că trăim o perioadă cu intensitate similară celei ce a urmat evenimentelor din 1989, când blocul comunist s-a dezmembrat, apărând speranța că regimul democrației liberale nu va mai avea nicio opreliște și se va globaliza. Nu a fost așa, dar cel puțin noi, cei ieșiți din lagărul comunist, am trăit trei decenii de construire a acestui regim. A fost o perioadă foarte bună pentru noi, pentru că am intrat în lumea în care în centru este individul și nu comunitatea sau cine știe ce proiect transcendent ce urmează să se împlinească în lumea noastră sublunară.
Globalizarea – de ale cărei efecte beneficiază toți, chiar și detractorii ei – a produs emergența economică și a țărilor cu regimuri antidemocratice. Apărătorii modelului democrației liberale au crezut că progresul tehnic ajuns în țările cu regim autoritar va produce acolo democratizare; că, odată ameliorate condițiile de trai, nevoile acelor popoare vor urca în „piramida lui Maslow”; că cetățenii de acolo vor începe să militeze pentru libertate, demnitate și democrație. Or, vedem că nu toate țarile beneficiare ale bunurilor occidentale au îmbrățișat automat și valorile democratice, pentru că regimurile politice ale multora dintre ele controlează strict marja de libertate a individului, atunci când îi recunosc existența, sau pentru că modelul lor cultural este incompatibil cu democrația și cu drepturile omului.
Unele dintre țările cu economii emergente nu atacă frontal valorile democrației liberale, preferând o politică pragmatică – de exemplu, China. Altele atacă frontal modelul occidental, dorind globalizarea propriului model antidemocratic – de exemplu, Rusia. Deși pare că ne întoarcem la o lume bipolară, ca înainte de ’89, realitatea ce se configurează este diferită de aceea, pentru că în joc sunt acum state cu forță economică ce evită miza ideologică, fiind interesate doar de cea economică.
Rusia revendicativă a catalogat dezmembrarea URSS ca fiind catastrofa geopolitică a secolului trecut și a dorit crearea unei falii similare cu cea din perioda Războiului Rece, între „Occidentul putred” și lumea „popoarelor libere”. Nu i-a ieșit decât crima din Ucraina, costisitoare și catastrofală pentru locul ei în lume, pentru că altele sunt astăzi condițiile. Putin suferă de aceeași boală a retardului ideologic pe care o constatase Gorbaciov în anii ’80 la liderii sovietici, care, la criza în care intrase URSS, căutau soluții în scrierile lui Lenin, de la începutul secolului XX. Între timp, lumea evolua.
Două evenimente accelerează cursul reașezării pieței globale: invadarea Ucrainei de către Rusia și revenirea lui Trump la Casa Albă. Adică, putinismul și trumpismul – fețe diferite ale aceleiași monede antidemocratice. Acestea sunt catastrofele lumii noastre astăzi.
Încă de la invadarea Ucrainei, Putin a descris operațiunea lui „specială” în termeni geologici, ca și cum în discuție era un fenomen natural, nu unul provocat de decizia sa. În discursul susținut la Clubul de la Valdai în octombrie 2022, el a spus: „Schimbările tectonice au loc și vor continua să aibă loc. Acțiunile noastre nu au nimic de-a face cu asta. Da, într-adevăr, evenimentele în desfășurare pur și simplu evidențiază mai clar și împing unele procese care încep să se dezvolte, poate mai repede decât a fost până acum. Dar, în general, sunt inevitabile și acest lucru s-ar întâmpla indiferent de modul în care Rusia ar acționa în direcția ucraineană”.
O întreagă armată de adepți ai realismului politic ne tot spun de atunci că revolta față de crimele lui Putin este semn al unei crase inculturi și al neînțelegerii unui fenomen ce depășește puterea de înțelegere a profanilor. Ce simplu este să vorbești despre invazia rusă în Ucraina ca despre o iederă ce crește natural, de parcă în acest proces nu ar fi vorba de vieți umane și de încălcarea legislației ce a făcut 80 de ani pace în Europa!
În aceeași cheie ne explică sacerdoții realismului politica lui Trump. În opinia lor tare ca piatra, trebuie să acceptăm tot ce vrea incontinentul locatar al Casei Albe, pentru că așa se comportă marile puteri și restul trebuie să se supună. Trump a decis că emisfera vestică este a SUA așa cum Hitler a decis care era spațiul vital pentru Germania. Te poți pune cu natura?
Ceea ce ar vrea realiștii să înțelegem noi, liberalii, este că modelul democrației liberale este mort și că nu mai are rost să-l mai jelim, că globalizarea este un eșec și trebuie să ne întoarcem la suveranitățile naționale. Îi invit să privească spre Ucraina – unde o națiune se bate de cel puțin patru ani pentru democrația liberală – și apoi să tacă.
În joc este acum modelul occidental, lăsând deoparte SUA până când se va despărți de trumpism, iar ura cea mai mare vizează Uniunea Europeană, sentiment în care putiniștii și trumpiștii se întâlnesc de minune. Îi deranjează faptul că europenii susțin democrația și că, în sfârșit, vorbesc mai aplicat despre armata proprie și despre federalism. De aceea mor de grija statelor naționale instigând partidele antieuropene (nu spun suveraniste, pentru că ele sunt doar partide-instrument mereu în căutarea unui stăpân). Dacă federalismul omoară fibra națională, de ce nu încearcă așa ceva în federațiile lor? De ce nu finațează Trump partide suveraniste în Bașkorostan, Buriatia, Cecenia, Ciuvașia, Kalmîkia și Udmurtia? Sau, mai mult, în Crimeea și Karelia?
Marx susținea că istoria omenirii este istoria luptei de clasă ce se va termina implacabil cu comunismul. Omul cu deciziile sale nu era nicăieri în această legitate. După cum știm, Marx a murit trist, pentru că legea pe care o „descoperise” s-a lăsat coruptă de binefacerile capitalului și de liberalism. Unii mai așteaptă și astăzi, prin cafenelele cochete ale capitalismului decadent, împlinirea profeției.
Recunoaștem la sacerdoții realismului politic acceași obsesie pentru o legitate care acum, ne avertizează ei, ne duce uniform accelerat spre împărțirea planetei între cei puternici, fenomen față de care trebuie să manifestăm o salvatoare atitudine stoică sau obediență față de cei ce au cuțitul. Altminteri, dovedim că n-am înțeles lumea în care trăim.
La orice nivel ar fi, politica este rodul unor decizii pe care unii lideri și propagandiștii lor le prezintă ca fiind intervenții ale divinității sau legi naturale. Divinitatea și natura sunt scuzele lor, fuga de responsabilitate.
Pentru noi, cei care înțelegem rolul deciziei omului în istorie, realitatea este mai complicată. Înțelegem tendințele, înțelegem interesele, însă concluziile sunt diferite de ale realiștilor: ele nu legitimează dreptul forței exprimat ca o legitate, pentru că realitatea politică este una generată de deciziile unor indivizi și, de aceea, nu poate ieși de sub cupola axiologică tradusă în principii de drept.
Va trece și acest moment istoric al reconfigurării relațiilor dintre state și constatăm că partea care susține negocierea este mai puternică decât cea care susține raptul și dreptul forței. Este acum un moment în care, vorba conservatorilor, „ceva trebuie schimbat pentru ca totul să rămână cum a fost”.
Fiecare nebun ajuns la putere și-a găsit specialiștii care să-i legitimeze „științific” deciziile. Și Hitler, și Stalin, și Ceaușescu au avut la dispoziție asemenea minți servile – și n-au învins! Cei ce „n-au înțeles” forța tiranilor au mers fără ei, mai departe și mai bine.
Sacerdoților realismului politic le spun doar atât: a înțelege nu înseamnă a accepta. Din contră, când este vorba de o crimă, așa cum este cea săvârșită de Rusia în Ucraina, sau de sabotarea unei alianțe împotriva criminalilor (mă refer la NATO) – care este o complicitate la crimă –, a înțelege atrage după sine obligația revoltei și a respingerii.
