Un sondaj de opinie arată că există totuși o instituție în care românii au mai multă încredere decât în Armată, Biserică etc. Știți care este instituția? FIRMELE PRIVATE.
Omul vede că în firmele private i se deschide ușa, este invitat să ia loc, este ascultat, i se oferă ce caută, iar dacă nu găsește ce caută, atunci o altă firmă privată îi face o ofertă. Firmele stau cu fața la clienți, deoarece clienții sunt viața lor.
Spre deosebire, statul stă în general cu fundul la oameni, fiindcă statul trăiește pe spinarea oamenilor; el obține bani din taxe, nu din vânzarea unui produs.
Noile impozite auto ilustrează perfect această idee. Au sărit zeci de mii de cetățeni să tragă statul de mânecă, să-i spună că a stabilit impozite auto aberante – unele ajung mai mari decât în Germania, altele reprezintă o discriminare crasă (plătești pe o mașină japoneză mai ieftină, mai mică și mai puțin poluantă impozit de 10 ori cât la o mașină franțuzească).
Și? Ați văzut statul să tresară? Nu. Nesimțirea e monstruoasă. Terorism fiscal.
***
Îi dau dreptate sociologului Barbu Mateescu, care știe mai bine: un partid nou de stânga ar rupe din AUR.
Asta pentru că mulți dintre votanții AUR provin din același bazin tradițional roșu, PSD-ist, cum vreți să-i spuneți. Sunt foști votanți PSD abuzați de PSD, alungați din țară de PSD. Însă au rămas de stânga în idei, în cuget și-n simțiri: îndrugă aceleași clișee despre exploatare, despre colonialism, despre străinii care ne fură, despre naționalizări, despre fixarea prețurilor, despre supra-taxare, despre subvenții și cheltuieli fără acoperire.
După cum vedeți, ne învârtim ce ne învârtim și tot despre stânga discutăm. Majoritatea parlamentară este de stânga. Majoritatea celor care vin la vot la alegerile parlamentare exprimă idei de stânga.
Mai mult, în urma măsurilor extractive din ultima perioadă, a inflației și a taxelor, probabil Stânga se va întări în România. Dacă Dreapta se compromite, atunci Stânga câștigă; e logic, firesc și previzibil. Exact așa s-a întâmplat după austeritatea lui Boc din 2010: a venit PSD cu steaguri roșii pe stadion și a rupt tot. Și pe urmă, am ajuns unde suntem acum. Și pe urmă vom fi ce-am fost și mai mult decât atât.
***
În România intră în acest an 20 de miliarde de euro, adică 5% din PIB, iar economia crește cu 1%!
Ne imaginăm ce s-ar întâmpla dacă în România nu ar intra cele 10 miliarde de euro din PNRR + cele 10 miliarde subvenții agricole și fonduri de convergență?!
Probabil, economia ar scădea cu 4%. Am simplificat ca să mă fac înțeles.
Criza există. Este reală. Se manifestă în rândul firmelor, în satele și orașele României. Ea este camuflată statistic de aceste intrări de bani europeni, care însă nu sunt distribuiți din elicopter tuturor românilor, ci care se duc pe canale specifice în buzunare particulare.
România nu va avea creștere echilibrată, incluzivă, până când instituțiile ei nu vor fi incluzive. Din păcate, creșterea poverii fiscale înseamnă creșterea politicilor extractive, adică opusul celor incluzive.
***
Mai interesantă decât situația politică internațională este situația financiară internațională.
Toate marile puteri au probleme și, ce este și mai rău, ele insistă să le agraveze.
Japonia, o țară super-îndatorată, vrea să dea drumul la noi măsuri keynesiene, la noi cheltuieli publice și bani injectați în piață; firește, yenul se devalorizează.
Lângă ea, China, despre care poate știți cu ce se confruntă, are același stimulent… să „stimuleze consumul”.
Peste ocean, SUA duce aceeași politică, una de reindustrialializare bazată pe protecționism și – cum altfel?! – credit ieftin și devalorizare.
Europa? Europa stagnantă și cu state eșuate și cu „n” programe de cheltuieli și cu nevoia de a investi în armata neglijată timp de 30 de ani? Cât timp va rezista Europa tentației de a accelera tiparnița?
Suntem într-un context de „devalorizări competitive”, ca în anii 1970. Fiecare bloc se concurează să trăiască pe spinarea celuilalt. Un nonsens.
