DOSARUL UNEI MARI ERORI (episodul 3): preotul Dumitru Stăniloae și Revoluția Legionară

„Azi neamul nostru prinde din nou în mână sabia Arhanghelului păzitor al creștinătății pe care i-o întinde Dumnezeu. Azi ne constituim iar în stat străbătut de credința în Dumnezeu, în cetățuie avansată ce stă dârză și inexpugnabilă în fața haosului păgân. Acesta credem că e sensul revoluției de azi în viața Statului nostru, sensul transformării în Stat național-legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului. Îl revendică și alte neamuri pe Arhanghelul Mihail ca patron, dar niciun neam n-a împlinit și nu împlinește atât de desăvârșit lucrarea Arhanghelului Mihail pe planul văzut al istoriei, ca neamul nostru.” („Restaurarea românismului în destinul său istoric”, Pr. Dumitru Stăniloae, „Telegraful Român”, 22 septembrie 1940)

Episodul 1 / Episodul 2

Introducere

În perioada 1934-1945, preotul ortodox pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae a condus, în calitate de redactor coordonator, una dintre cele mai vechi publicații bisericești ortodoxe românești, anume „Telegraful Român” (întemeiată în 1853 de Mitropolitul Andrei Șaguna). Prin editorialele semnate de Stăniloae, prin articolele de fond și de atitudine ale colaboratorilor și prin conținutul știrilor, sub conducerea lui Stăniloae, publicația se va transforma rapid într-un eficient instrument de propagare a viziunii naționaliste (cu accente filetiste) care anima Sinodul și majoritatea preoților BOR în epocă.

Fără a intra în subtilitățile teologice și dogmatice din scrierile sale academice, considerăm că fie și numai o lectură a numerelor „Telegrafului Român” publicate sub coordonarea preotului Dumitru Stăniloae ar fi suficientă pentru a obține argumentele necesare în favoarea tezei că Stăniloae a promovat în mod asumat, activ și fără echivoc, naționalismul cu iz filetist și s-a manifestat cel puțin ca susținător (dacă nu chiar ca teoretician) al ideologiei extremiste naționalistă și antisemită a Mișcării Legionare.

Contextul solicită însă ca necesare două completări.

Prima: în perioada în care a fost coordonată de pr. Dumitru Stăniloae, publicația „Telegraful Român” a fost sub directa administrare a ÎPS Nicolae Bălan, Mitropolitul Ortodox al Ardealului, care îl numește pe Stăniloae la conducerea publicației în data de 1 ianuarie 1934. Din acest fapt rezultă că opiniile, editorialele, atitudinile publicate în „Telegraful Român” exprimă nu numai viziunea teologică și politică (în cazul propriilor articole) și politica editorială a redactorului coordonator Stăniloae, ci și punctul de vedere oficial al Bisericii Ortodoxe Române, prin mitropolitul ÎPS Nicolae Bălan, care aviza direcțiile editoriale ale „Telegrafului Român”.

Articolele publicate în „Telegraful Român”, editat sub coordonarea preotului Dumitru Stăniloae, în vremea celor trei dictaturi (carlistă, legionară și antonesciană) care au precedat instaurarea dictaturii comuniste, se constituie în tot atâtea probe de necontestat ale colaborării (sau cel puțin neutralității binevoitoare și active a) Bisericii Ortodoxe Române cu aceste dictaturi.

A doua observație: naționalismul cu evidente derapaje filetiste, precum și predilecția spre colaborarea cu diferite forme statale dictatoriale și ideologii extremiste (regimurile carlist, legionar, antonescian și comunist) manifestate de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae nu anulează ceea ce este valoros (pe alocuri, genial) și cu caracter universal din scrierile lui dogmatice. Totodată, nu reduce importanța pe care traducerea „Filocaliei” o are pentru teologia românească.

Totuși, să nu uităm că reciproca este valabilă! Performanțele teologice ale lui Stăniloae nu scuză și, în niciun caz, nu fac uitate complicitățile asumate public de teologul român cu dictaturi și ideologii criminale și sângeroase.

În opinia noastră, acest amestec de genialitate teologică și entuziastă și/sau fariseiscă colaborare cu forme sinistre de ideologie și politică de stat îl îndepărtează pe Stăniloae la distanțe cosmice de idealul Sfântului creștin.

În multe din scrierile sale din perioada interbelică, pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae face dovada că era (și probabil a rămas tot restul vieții) urmărit de o mare obsesie: justificarea Naționalismului prin apel la Creștinism. Inevitabil, acest demers a provocat derapaje filetiste (Stăniloae forțând argumentarea existenței unei importanțe absolute a națiunii/neamului în obținerea mântuirii în Hristos) și l-a apropiat pe Stăniloae de marii ideologi ai naționalismului, legionarismului și antisemitismului din România interbelică.

Politica editorială a „Telegrafului Român” sub coordonarea lui Stăinloae este orientată spre idealul românizării societății, a proclamării Națiunii/Neamului ca realitate absolută, în cadrul căreia Biserica Ortodoxă Română are propria misiune de propășire și mântuire a „neamului românesc”, a apărării elementului etnic local românesc împotriva „elementelor și credințelor străine” (evreii, catolicii, greco-catolicii etc.). Românul este obligatoriu o sinteză între moștenirea genetică și culturală daco-romană, cu accent pe latinitate și credința creștină ortodoxă, oricare altă „variantă” de român fiind de neacceptat.

Naționalismul ortodoxist cu iz filetist imaginat și promovat de Stăniloae se manifestă cu mult înainte de proclamarea Statului Național Legionar la 14 septembrie 1940. Conceptele cu care operează teologul român în confecționarea acestei doctrine religioase și deopotrivă politice pot fi identificate în numeroasele sale scrieri pe tema relației dintre cele două concepte: neamul și credința creștină. Vom aloca însă un episod special prezentării viziunii naționalist-ortodoxiste a lui Stăniloae.

În acest episod, vom aduce în atenția cititorilor noștri câteva importante și edificatoare poziționări ale preotului prof. dr. Dumitru Stăniloae față de „revoluția legionară”, așa cum au fost exprimate în paginile publicației „Telegraful Român”, odată cu proclamarea Statului Național Legionar, în septembrie 1940.

Naționalismul ortodoxist al lui Stăniloae și ideologia legionară

Cuprins până la extaz de aceste idealuri naționalist-ortodoxiste, Dumitru Stăniloae a rezonat ideologic cu programul politic al Mișcării Legionare și nu a reacționat la aberațiile filetiste și antisemite ale ideologiei legionare. Dimpotrivă, Stăniloae privește la „Revoluția Legionară” ca la o mișcare de renaștere națională (inclusiv religioasă în „cheie” ortodoxă) a românilor, iar la Statul Național Legionar ca la o mare oportunitate pentru desăvârșirea creștinească a neamului.

La aproximativ o săptămână de la proclamarea Statului Național Legionar, pe prima pagină a numărului „Telegrafului Român” din 22 septembrie 1940, în editorialul cu titlul „Restaurarea românismului în destinul său istoric”, preotul Dumitru Stăniloae exprima (semnând articolul cu inițialele D. S.) o adevărată mărturisire de credință în biruința legionară sub chipul Statului Național Legionar.

„Un vânt aprig de înoire bate peste tot cuprinsul Ţării, alungând pe deoparte îmbâcseala care ne copleşea, iar pe de alta înviorându-ne cu şfichiuala lui voinică. Forţele naţionaliste ale Ţării, ţinute atâta vreme încătuşate, au rupt lanţurile şi s’au revărsat peste toată viaţa publică a Ţării. Răsună văzduhul românesc de cadenţele energice ale marşurilor cari toarnă fier şi hotărâre în suflete şi în braţe şi o încredere nesguduită dă păşirii spre viitor a neamului o siguranţă absolută de biruinţă.”

„Cadențe energice”, „marșuri”, „fier”, „hotărâre în suflete și brațe”, „neam”, „biruință”… întâlnim aici frazeologia specifică discursului legionar din epocă, inspirat din scrierile și discursurile „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu.

În același „duh” legionar, Stăniloae aduce elogii politicii adoptate de noua conducere legionară a țării, în frunte cu generalul Ion Antonescu.

„În două direcţii s’a îndreptat până acum fierul roşu de purificare al actualei conduceri: în direcţia moravurilor vieţii politice şi în direcţia ideologiilor primejdioase neamului. Dl general Ion Antonescu, conducătorul Statului, a dispus cercetarea şi sancţionarea tuturor hoţiilor operate în avutul Ţării în ultimii ani. În felul acesta se pune capăt pentru viitor unui obiceiu care dacă se continua trebuia să disperăm de înseşi fiinţa Statului nostru. Iar ministerul Cultelor a dispus demiterea din funcţiunile publice a tuturor masonilor şi interzicerea tuturor sectelor.”

Pentru Dumitru Stăniloae – și probabil pentru mulți dintre ierarhii și clericii din Biserica Ortodoxă Română de la acel moment –, instaurarea Statului Național Legionar era considerată un fel de izbăvire, de salvare din Democrația interbelică tot mai deschisă spre idealul societății libere de tip occidental. Teologul român punctează foarte limpede această stare de spirit:

„De câte ori nu ne-a fost dat să vedem sau să suportăm urmărirea prin cea mai aspră cenzură şi prin cele mai grozave ameninţări a oricărei afirmări a ceeace corăspundea cu fiinţa neamului şi cu interesele lui, câtă vreme se făcea o propagandă nestingherită pentru ideologiile şi practicele imorale, atee, masonice. Am avut miniştri cari nu puteau vorbi decât citând din doctrina antireligioasă a evreului Duikheim, am avut manuale în licee în cari se propovăduia ateismul şi se batjocureau lucrurile sfinte ale creştinismului.

Se săvârşeau incenerări cu participarea sgomotoasă a demnitarilor. Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii in cari se zeflemisea ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă. Cum mai putea înainta astfel acest neam?”

În viziunea lui Stăniloae, vechiul sistem democratic eșuase din cauza rupturii cu Creștinismul în forma lui ortodoxă și, implicit, cu Biserica Ortodoxă Română. Pentru a argumenta obligativitatea întrepătrunderii între Biserică-Stat-Societate, Stăniloae face apel la exemplul națiunii germane (la acel moment, în plină expansiune militară și politică, sub conducerea Führer-ului Adolf Hitler).

„H. Sauer în marea lui carte Abendländische Entscheidung arată cum creştinismul a devenit elementul de temelie şi de necesară permanenţă al germanismului prin faptul că numai când o seminţie germanică a primit evanghelia s’a putut pune capăt haosului din epoca năvălirilor barbare şi s’a putut cristaliza o naţiune şi un stat german. Momentul de decizie al germanismului între a fi şi a nu fi, între a se stabiliza şi consolida şi între a pieri în haosul năvălirilor, a fost acela în care i s’a prezentat înaintea conştiinţei creştinismul pentru a-l alege sau a-l respinge. Deciziunea în favoarea creştinismului şi a pus pecetea până în adâncuri pe sufletul neamului şi s’a perpetuat în spiritul tuturor generaţiilor următoare, cari toate sunt datoare să păstreze cea mai vie recunoştinţă generaţiei care s’a decis pentru creştinism, salvând şi consolidând fiinţa resei.

Deaceea formulează F. Sauer: «Cea dintâi poruncă este să sesizăm din nou vocea timpului decisiv al părinţilor noştri, cari au adulmecat şi trăit într’o cu totul altă adâncime realitatea istorică, decât o putem simţi noi astăzi». Ei au intuit mai limpede, în marea lor strâmtorare, puterile de dincolo de lume, singurele în stare să constitue temelia existenţii naţionale. Dacă acest rol l-a avut şi-l are creştinismul pentru rasa germană, cu cât mai mare este cel ce l-a avut şi-l are pentru noi.”

Pornind de la exemplul german, Dumitru Stăniloae colportează teze (false din punct de vedere istoric) pe care le întâlnim și astăzi în discursurile extremiștilor naționaliști: strămoșii românilor au fost o sinteză între eroi de legendă și creștini absoluți, națiunile occidentale au prosperat numai și numai pentru că noi, românii, am apărat civilizația europeană, la Dunăre, împotriva păgânilor.

„Pe noi creştinismul nu numai că ne-a scos din fierberea năvălirilor barbare, stabilizându-ne un spaţiu de viaţă şi o condiţie de liniştită consolidare, ci a fost un element principal care a contribuit dela început la formarea fiinţii noastre naţionale. Noi n’am fost o vreme păgâni, ci creştinismul a fost preconditia care ne-a asigurat naşterea ca neam. Noi suntem născuţi din Daci, Romani şi din spiritualitatea creştină. Noi suntem născuţi ca naţiune din Duhul Sfânt al creştinismului.

Popoarele apusene puteau desvolta o cultură la spatele nostru. Noi am fost paza creştinătăţii şi a culturii, vărsând neîncetat atâta sânge românesc, sacrificând pe atâţia din copiii noştri cei mai viteji.

Aci e motivul pentru care nu suntem şi noi cel puţin optzeci de milioane ca Nemţii, cu toată prolificitatea neamului românesc.

Noi suntem popor de sacrificiu, primul dig de care s’au spart valurile neîncetate ale păgânismului, noi am contribuit în măsura cea mai importantă la salvarea creştinismului. Dumnezeu ne-a aşezat aici cu cea mai înaltă misiune. De nu eram creştini nu puteam sluji acestei destinaţii.”

Triumfalist, în plin extaz de inspirație legionară, Stăniloae concluzionează în editorialul său dedicat instaurării Statului Național Legionar:

„Azi neamul nostru prinde din nou în mână sabia Arhanghelului păzitor al creştinătăţii pe care i-o întinde Dumnezeu. Azi ne constituim iar în stat străbătut de credinţa în Dumnezeu, în cetăţue avansată ce stă dârză şi inexpugnabilă în faţa haosului păgân. Acesta credem că e sensul revoluţiei de azi în viaţa Statului nostru, sensul transformării în Stat Naţional Legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, răsboinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului. Îl revendică şi alte neamuri pe Arhanghelul Mihail ca patron. Dar nici un neam n’a împlinit şi nu împlineşte atât de desăvârşit lucrarea Arhanghelului Mihail pe planul văzut al istoriei, ca neamul nostru.”

În numărul din 29 septembrie 1940 al „Telegrafului Român”, preotul Dumitru Stăniloae expune, pe prima pagină, diferite alte concepțiile ale sale despre relația dintre Creștinism și Naționalism, în editorialul cu același nume.

Stăniloae se întreabă retoric:

„Este creştinismul, trăit şi judecat consecvent, o cale necesară spre naţionalism şi naţionalismul, la rândul său, o cale necesară spre creştinism? A fost una din însemnatele descoperiri ale timpului nostru răspunsul pozitiv la amândouă aceste întrebări. Şi e aproape sigur că descoperirea aceasta va deveni tot mai luminoasă în epoca (legionară n.red.) ce-şi face începutul în istoria omenească.”

În viziunea teologului român, varianta ortodoxă a Creștinismului ar confirma necesitatea existenței națiunilor și obligativitatea întrepătrunderii dintre Neam/Stat național și Creștinism/Biserică, pe când varianta catolică a Creștinismului (care pune accent pe universalitatea Creștinismului și așează Biserica Creștină deasupra intereselor și scindărilor specifice națiunilor) ar fi total potrivnică ideii de națiune.

„Singură ortodoxia în organizarea sa după sistemul autocefaliilor indica virtualităţi pentru înţelegerea naţiunii, câtă vreme catolicismul cu organizarea centralistă, internaţională şi protestantismul cu individualismul său anarhic, îşi manifestau răspicat tendinţele antinaţionale. Astăzi protestantismul face paşi uriaşi de apropiere de naţiune şi cu aceasta de părăsire a drumului greşit ce l-a parcurs până acum. Catolicismul stă mai în rezervă, dar nu-şi va putea menţine poziţia aceasta multă vreme.”

Editorialul „Creștinism și Naționalism” este, de fapt, doar o altă expresie a obsesiei manifestate de Stăniloae de a dovedi cu orice preț (inclusiv cu acela al alunecării spre erezia filetistă) că Neamul/Națiunea este element esențial și obligatoriu al mântuirii. Nu vom insista aici prea mult pe acest subiect, vom relua discuția într-un articol separat.

În acest editorial, Stăniloae face încă un pas spre o nepotrivită (și cu iz de filetism) așezare a comunității naționale (Neamul / Națiunea / Statul Național) deasupra comunității religioase (Biserica Creștină / adunarea tuturor celor botezați în Hristos). Teologul naționalist lasă de înțeles că mântuirea, deși individuală, nu poate fi obținută decât prin interacțiunea individului cu comunitatea națională/de neam în care s-a născut.

„Mântuirea desigur e o problemă care trebue să frământe personal pe fiecare om, dar ea nu poate fi dobândită de om printr’o trăire de eu izolat, ea nu se împărtăşeşte omului în această calitate — care e calitate anormală — ci în calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai firească comunitate este cea naţională.

Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am ştiut să mă desfac de comuniunea firească în care mi-a fost dat să trăesc, ci după modul în care am afirmat această comuniune cu voinţa şi cu iubirea mea creştină.

Dumnezeu priveşte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al unei comunităţi mai largi, priveşte propriu zis comunităţile şi prin ele face părtaş pe om de har şi mântuire. Şi întrucât comunităţile cele mai fireşti sunt neamurile, de ce n’am spune că privirea directă a lui Dumnezeu cade pe neamuri şi numai întrucât inşii fac parte din neamuri, simte fiecare privirea lui Dumnezeu asupra lui.”

Altfel spus, un român are o relație cu Dumnezeu numai ca membru al neamului românesc și își poate afla mântuirea numai relaționând cu neamul său și cu cei asemenea lui – români și ortodocși… O concluzie foarte periculoasă și care, în fapt, anulează universalitatea Creștinismului.

Pentru Stăniloae, Creștinismul conduce inevitabil spre naționalism, însă și reciproca este valabilă, în viziunea teologului naționalist.

„Dacă creştinismul tinde spre naţionalism, şi acesta duce, gândit şi trăit consecvent, spre creştinism. Naţionalistul vede naţia sa ca un întreg, nu ca o pulbere de inşi. El o vrea închegată. El vrea pe fiecare membru al ei dominat de conştiinţa că aparţine prin destin naţiunii sale, că nu-şi poate găsi fericirea în afară de ea, pe cont propriu, că sunt fire puternice cari leagă invizibil pe membrii naţiunii.”

Totuși, legarea individului de națiune/neam (singura realitate care îi poate oferi fericirea!) nu este suficientă pentru Stăniloae. El forțează conceptele și logica, așezând naționalismul într-o relație de interdependență cu Creștinismul, singura forță capabilă să garanteze succesul practic al naționalismului, să producă liantul care să transforme indivizii într-o masă omogenă, disciplinată, „închegată”.

„Naţiunea, cum spune H. Sauer în opera sa Abendländische Entscheidung, tinde continuu să decadă în starea anarhică şi haotică de massă. Singură credinţa şi în special credinţa creştină o poate feri sau ridica din această stare prin conştiinţa aceluiaş Dumnezeu, prin conştiinţa obligaţiilor ce le impune credinţa faţă de comunitatea din care face omul parte. (…) Îndată ce slăbeşte elementul creştin, naţiunea începe să se descompună, comunitatea de destin nu mai trăeşte atât de puternic în conştiinţa membrilor ei. Fiecare ins se conduce atunci după alte concepţii, spre alte ţinte, se simte cu o soarte cu totul particulară, legăturile cu conaţionalii se slăbesc, se superficializează.”

Stăniloae își încheie apologia în favoarea acestei obligatorii întrepătrunderi dintre Naționalism/Neam și Creștinism (de fapt, o apologie implicită a ideologiei legionare care opera cu aceeași viziune!), cu o concluzie elogioasă la adresa Legiunii și Statului Național Legionar abia instaurat.

„Nici o teorie filosofică nu are forţa să unifice gândurile şi aspiraţiunile inşilor, cum le poate unifica o credinţă cu caracter religios. De aceea reuşeşte azi atât de admirabil Legiunea să ne salveze din desagregare şi să ne ridice la starea înălţătoare a unei naţiuni: pentru că operează cu elementul religios. Condiţia principală a naţiunii, a formei celei mai închegate de comuniune naturală între oameni, este credinţa puternică şi unitară.” (Creștinism și Naționalism – „Telegraful Român”, 29 septembrie 1940)

În numărul din 20 octombrie 1940 al „Telegrafului Român”, Stăniloae publică un nou articol pe tema relației dintre Națiune/Neam și Creștinism, în ceea ce pare a fi un efort deosebit de a contribui la clarificarea ideologiei asumate de Statul Național Legionar.

În articolul intitulat „Revoluție națională”, Stăniloae prezintă conceptele de „revoluție creștină” și „revoluține națională”, considerând că:

„Prin revoluţie un neam îşi regăseşte autenticitatea propriei firi, revine la izvoarele sale de viaţă şi de inspiraţie; (…) Pilda celei mai desăvârşite revoluţii este creştinismul care nu a cuprins numai un popor, ci mai multe. Prin el omenirea şi a scos la lumină şi la eficienţă puteri atât de mari şi de-o astfel de calitate, încât ea trăeşte de două mii de ani din ele, fără a le fi epuizat.”

Stăniloae consideră că o revoluție veritabilă are două rezultate: „personalitatea și comuniunea în iubire”, iar pe amândouă…

„… le-a produs creştinismul şi pe amândouă le produce o adevărată revoluţie naţională. Comuniunea produsă de revoluţia creştină e Biserica, cea produsă de adevărata revoluţie naţională e naţiunea. Între naţiune şi Biserică există însă o strânsă legătură, întrucât nu se poate închega o naţiune fără elementul harismatic al credinţii, al iubirii reciproce cu o putere mai presus de fire.

Nici personalitatea în cadrul naţiunii nu se poate naşte fără elementul credinţii.

Aşa încât se poate spune că revoluţia fiecărei naţiuni e premearsă şi ajutată de revoluţia religioasă.”

Sedus de pseudoperfecțiunea propriei sale argumentații, Stăniloae pare că ignoră idealul creștin al schimbării fiecărui om ca persoană unică, prin lepădarea de omul vechi și îmbrăcarea în omul nou, prin Botezul în Hristos, și leagă transfigurarea în Hristos a fiecărei persoane de „revoluția națională”, care…

„… trebue să aducă o înălţare a omului şi a colectivităţii, nu o coborâre a lor. Altfel nu are nici un rost. Înălţarea omului se poate face pe o singură linie: dela fiinţă instinctuală, supusă impulsiunilor subomeneşti, demonicului sau animalicului, spre personalitate. Starea aceea inferioară în om se datoreşte absenţei sentimentului de răspundere, nepăsării faţă de problema veşniciei. Eul responsabil apare în om numai când se trezeşte stând ca eu «în faţa lui Dumnezeu» înainte de aceea e o fiinţă de rnassă. Caracteristica massei este indiferenţa faţă de aspiraţiunile spirituale; ea e o aglomeraţie de fiinţe robite de forţele subumane. In general nu există o coheziune între aceste fiinţe de massă; dacă se realizează uneori câte o mişcare solidară, ea e purtată de acele forţe inferioare şi nu durează decât puţin timp.”

De fapt, Stăniloae jonglează cu conceptele de „națiune” și „individ”, „eu-l individual” și „masă de oameni” doar pentru a conduce cititorul spre concluziile urmărite.

„Ni se pare că în această stare nenorocită de massă a fost lumea conducătoare românească din epoca anterioară zilelor noastre. Poporul, deşi era ameninţat de valurile acestei desagregări, păstra încă cheagul comuniunii datorită credinţii sale în Dumnezeu şi Bisericii naţionale. Comuniunea religioasă îi ţinea loc de comuniune naţională.”

Altfel spus, Democrația interbelică („epoca anterioară”), abia născută în Regatul României, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, nu oferise cele necesare pentru ca românii să se definească națiune liberă, independentă și europeană, nu realizase mult visata de Stăniloae „comuniune națională”.

„Astăzi avem semne importante că, ajutată de puterile de credinţă ale creştinismului nostru, şi-a început desfăşurarea revoluţia naţională, descoperirea noastră ca naţiune. Dacă o revoluţie naţională e un pas înainte dela revoluţia religioasă, cu ajutorul puterilor aşezate într’un popor de această revoluţie, atunci ni se pare că putem spune că, indiferent de împrejurările externe viitoare, poporul nostru a intrat într’o fază decisivă, în cea de naţiune, prin Mişcarea Legionară, în ce priveşte conştiinţa de sine, solidaritatea naţională şi întemeierea ei pe temeliile seriozităţii şi trăiniciei religioase.”

Mișcarea Legionară și, implicit, Statul Național Legionar reprezintă pentru Dumitru Stăniloae expresii ideologice și statale ale mult așteptatei oportunități pentru ca societatea românească să fie remodelată conform viziunii sale naționalist-ortodoxiste: o comunitate religioasă exclusiv ortodoxă purificată de elementele religioase eretice (Catolicism, Greco-catolicism, secte și, în special, Iudaism), comunitate care se manifestă în cadrul unui stat etnocratic care asigură dominația absolută a Bisericii Ortodoxe Române (Biserica „Strămoșească”) și elimină din corpul social toate elementele străine, așa-zis antiromânești – evreii, străinii de orice fel, francmasonii și pe toți cei care nu se conformează noii ordini naționalist-ortodoxiste și legionare.

În următorul episod vom prezenta cum a evoluat relația preotului prof. dr. Dumitru Stăniloae cu ideologia Mișcării Legionare, de la entuziasmul promovării Legionarismului ca unică șansă de emancipare a națiunii române până la lepădarea de Legionarism pe care Stăniloae și-o va asuma foarte repede, după prăbușirea Statului Național Legionar în ianuarie 1941.

(VA URMA)

CITIȚI ȘI:

* DOSARUL UNEI MARI ERORI (episodul 1): Sfinții Legionari. Prăbușirea Sinodului BOR în tenebrele naționalismului legionar, filetist și antisemit

* DOSARUL UNEI MARI ERORI (episodul 2): Dumitru Stăniloae – propagandist fervent al Dictaturii Regale a lui Carol al II-lea