Regele Carol al III-lea al Angliei sau Regele Charles III? E totuna. Spuneam prințul Charles, nu prințul Carol, deci putem continua să spunem Regele Charles III.
Pe de altă parte, spunem Carol cel Mare și, doar dacă suntem franțuziți, Charlemagne; însă, oricât am fi de franțuziți, nu spunem Louis XIV, ci Ludovic al XIV-lea, iar piesele istorice ale lui Shakespeare, „King John” sau „King Henry V”, au fost traduse ca „Regele Ioan” și „Regele Henric al V-lea”. E perfect legitim să folosești forma românească a numelor de regi și sfinți, dacă aceasta există.
Singurul lucru cu adevărat jalnic, care vădește incultură grosolană, e să folosești în română echivalentul englez al numelui unui ne-englez: Francis din Assisi (în loc de Francisc) sau Papa Francis, Papa John Paul II etc.
1. Ortodoxia
Să remarcăm întâi cinstirea de care s-a bucurat ortodoxia în cadrul încoronării Regelui Angliei, care este și cap al Bisericii Anglicane. Între ierarhii prezenți în fața Regelui s-a aflat arhiepiscopul ortodox Nikitas de Thyateira și Marea Britanie, care a rostit o rugăciune pentru noul monarh; un cor grec a cântat muzică psaltică bizantină. De altfel, în Westminster Abbey sunt expuse permanent două icoane bizantine.
Aceasta nu doar fiindcă Prințul Philip, tatăl Regelui, s-a născut în Grecia și a fost botezat ortodox, sau fiindcă mama lui Philip, prințesa Alice, era călugăriță ortodoxă, ci și din afinitate personală a lui Charles cu spațiul ortodox: ca prinț, a vizitat Muntele Athos și a arătat mereu prețuire pentru ortodoxie. Într-una din poze îl putem vedea discutând cu PS Siluan, bravul nostru episcop din Italia.
Bucuria de-a vedea cinstirea pe care Regele Angliei o rezervă ortodoxiei mi-a fost umbrită de tristețe și jenă, când mi-am amintit câtă ură și calomnii am îndurat în săptămâna Patimilor și după Paști pentru simplul motiv că mi-am permis să exprim cea mai creștinească și de bun-simț dorință: să sărbătorim Învierea în aceeași duminică, toți cei care credem în ea.
Oare crede Regele Angliei mai puțin sau mai greșit în Înviere decât Vladimir Putin?
A devenit Regele Angliei mai puțin englez sau anglican cinstind ortodoxia? Am deveni noi mai puțin ortodocși cântând „Hristos a înviat” în aceeași noapte cu englezii?
Cei care înfierează „ecumenismul” se arată revoltați și de cinstirea acordată ortodoxiei la Încoronarea ultimului rege de pe acest pământ care urmează tradiții milenare, unele dinaintea Marii Schisme?
2. Tradiția
Încoronarea Regelui Charles III este o lecție majoră de teologie politică administrată întregii creștinătăți. Regii Angliei sunt ultimii monarhi creștini care urmează tradiții vechi de peste un mileniu.
În procesiunea Regelui, a fost purtat evangheliarul Sfântului Augustin, primul arhiepiscop de Canterbury (a nu se confunda cu imensul teolog Aurelius Augustinus, episcop al Hipponei), cinstit atât de anglicani, cât și de catolici și ortodocși. Manuscrisul (azi, Cambrige, Corpus Christi College 286) a fost copiat în scriere uncială italiană, în jurul anului 600. Unii cred că Papa Grigorie cel Mare a oferit manuscrisul misionarului Augustin, apostolul anglo-saxonilor, care a întemeiat în 597 Biserica Angliei, dar e posibil ca manuscrisul să fi fost trimis din Italia câteva decenii mai târziu.
(Îi întreb pe troglodiții noștri AUR-iști, r3mediatici, activenewsiști, putiniști etc.: ce manuscrise din 590-610 avem noi? Ce se întâmpla pe teritoriul României atunci? Cum arăta Biserica creștină pe teritoriul României în 600? Cine sunt omologii lui Beda, Alcuin, Dunstan sau Wulfstan în spațiul nostru? Dar ce să-i întrebi pe cei mândri că sunt inculți, troglodiți, populiști, pe cei pentru care credința creștină și orice contează s-a născut sau supraviețuiește în spațiul carpato-danubiano-pontic, și cu precădere la Tomis? Firește că, pentru așa ignoranți, Occidentul e un putregai apostat, și numai la noi, în țara dominată de corupție de sus până jos, adie Sfântul Duh.)
Jurământul Regelui Angliei,”Promissio Regis”, este o tradiție atestată din 973, care probabil își are obârșia în sec. VIII. Deși cuvintele variază de la o încoronarea la alta, Regele promite în mare să respecte aceleași virtuți creștine (dreptatea/legalitatea și milostenia), să respecte succesiunea dinastică, să apere unitatea reagtului și credința (anglicană protestantă).
Tronul de lemn al încoronării a fost făcut în 1300-1301 la comanda regelui Edward I și încorporează „Piatra Destinului”, adusă din Scoția în 1296.
Coroana, globul, sceptrul, inelul, sabia și mantia, cele mai importante „regalia” sunt tot însemne medievale, iar folosirea lor este descrisă în „Liber regalis”, un manual al încoronării din sec. XIV. Bijuteriile medievale au fost topite în timpul revoluției puritane, de aceea azi sunt folosite obiecte create în 1661 pentru Charles II, sau mai noi. Portretele de la încoronarea regilor Richard II (1377) și Charles II (23 aprilie 1661) arată continuitatea tradiției.
Globul de aur (the orb) reprezintă Pământul (sferic, firește; nu credea nimeni că e plat), împărțit în cele trei continente cunoscute în Evul Mediu (Europa, Africa și Asia), plasate toate sub stăpânirea Crucii. Alătur și o hartă T-O medievală.
Cele două sceptre pe care Regele le ține în alt moment al Încoronării reprezintă puterea temporală și spirituală. Sceptrul care simbolizează suveranitatea politică este surmontat de o cruce, iar cel cunoscut ca „bastonul dreptății și milei” (the Rod of Equity and Mercy) poartă sculptura unui porumbel, reprezentând acțiunea Sfântului Duh.
În timpul consacrării („sacre du Roi”, spun francezii), Regele își leapădă mantia regală cu care a venit la ceremonie și rămâne într-o tunică albă, simplă, monahală („colobium sindonis”), ca un credincios pregătit de botez, un mire (sau, în cazul reginelor, mireasă), sau un monah care se dăruiește lui Dumnezeu. Cămașa e straiul imaculat al botezului sau al noii ungeri, dar și simbolul lințoliului funerar. Simplitate, smerenie, mortalitate, dăruire – toate acestea stau cel mai aproape de corpul muritor al Regelui.
Celălalt corp însă, cel mistic, care-l unește pe Dumnezeu cu poporul, cel nemuritor („Regele a murit, trăiască Regele!”, cf. Kantorowitz, Cele două trupuri ale Regelui) este împodobit cu straie aurite. Regele (ca un episcop hirotonit de un arhiepiscop) poartă chiar un soi de epitrahil („Stole Royal”), asemănător cu cel al ierarhilor, care simbolizează funcția sacerdotală a monarhului. Supertunica și Mantia Imperială semnifică puterea și mărirea temporală (și temporară).
Ungerea Regelui cu ulei sfințit la Ierusalim este o taină, la care privitorii nu asistă.
Întreaga ceremonie este religioasă, oficiată de episcopi în biserică. Autoritatea supremă a Regelui nu vine de la popor sau din Constituție, deși poporul a agreat Constituția, iar Regele și politicienii i se supun, ci de la Dumnezeu, adică de la Providența care a făcut ca el să se nască prinț moștenitor – ceva ce trece dincolo de voința sau putința oamenilor. Suveranul slujește patria și națiunea, ca bun creștin, care imită înalta slujire a Mântuitorului, și prin aceasta se supune oamenilor: „Am venit să slujesc, nu să fiu slujit”, a rostit Regele. Tot pe urmele lui Iisus, ascultarea ultimă a Regelui este față de Dumnezeu-Tatăl, prin mijlocirea harului Sfântului Duh.
Aceasta e lecția pe care tradiția Încoronării o administrează creștinătății, care adesea uită ce este, de unde vine, și încotro se îndreaptă. Viitorul va fi subiectul celui de-al treilea capitol al acestei postări.
3. Viitorul
Când moare un rege, succesorul său devine automat rege. Când prezentul ajunge trecut, viitorul devine fără sincope prezent.
Sigur, un monarh de 26 de ani, cum era Elizabeta II în 1952, inspiră națiunii mai mult optimism și încredere în viitor decât un rege vârstnic, precum Charles III (74 de ani).
Tocmai pentru a compensa acest neajuns, Regele și Regina s-au înconjurat de copii, începând cu Prințul George și cu nepoții Camillei. În pozele de pe terasa Palatului Buckingham, perechea regală este flancată de cei opt paji de onoare, cu vârste între 8 și 13 ani, iar restul familiei regale este plasată în margini.
Un moment emoționant din timpul ceremoniei de la Westminster Abbey a fost intervenția micului corist Samuel Strachan, care i s-a adresat astfel suveranului: „Majestate, în calitate de copii ai regatului lui Dumnezeu, vă urăm bun venit în numele Regelui regilor”. La care Charles a răspuns: „În numele Lui, și urmând exemplul Lui, vin ca să slujesc, nu ca să fiu slujit.”
În timpul ceremoniei, viitorul s-a înclinat în fața prezentului (dacă ar înțelege „progresiștii” că doar onorând tradițiile autentice poți progresa sănătos și legitim!): Prințul William, moștenitorul coroanei, a jurat fidelitate față de tatăl și regele său, atingând coroana care îi va reveni la momentul pe care doar Dumnezeu îl cunoaște. De asemenea, în trena Regelui, dar unul între patru, și nu cel dintâi, se afla și succesorul lui William, micul prinț George.
Privind la o poză mai veche, cu Regina Elizabeta II înconjurată de Charles, William și George, înțelegi forța simbolică și sacră a monarhiei. În poză nu apar doar membrii unei familii ilustre, ci patru regi: Elizabeta II – trecutul, Charles III – prezentul, dar și viitorul proxim – William V și cel îndepărtat – George VII. Ce republică își poate prevedea șefii de stat pe durata unui întreg secol? Viitorul Regatului Unit, cel puțin la nivelul simbolic al monarhiei, este asigurat până prin 2100.
Acest viitor își trage seva dintr-un trecut plin de suferințe, crime, atentate, trădări și corupție, dar și de credință, speranță, construcție, creație.
Precedenta Elizabeta a domnit până în 1603, iar în timpul ei Anglia l-a dat lumii pe Shakespeare și a pus bazele coloniilor care aveau să devină SUA.
Precedentul Charles e descendentul Mariei Stuart, executată de Elizabeta I, și fiul lui Charles I, decapitat de puritanii care au încercat să instituie republica în Anglia. Coroana, globul și sceptrele purtate sâmbătă de Charles III au fost fabricate în 1661, pentru încoronarea lui Charles II.
Viitorul William V poartă numele Cuceritorului normand care a transformat Anglia într-un regat major. Precedentul William a domnit între 1830-1837.
În fine, precedentul George a fost tatăl reginei Elizabeta II.
Trecut și viitor; tradiție și progres; continuitate și noi începuturi. Ele pot fi punctate de crize dinastice, abdicări dramatice, revoluții și regicide, dar tradiția continuă peste secole, peste dinastii și peste persoane vremelnice, înspre un viitor care depinde de copiii de azi, doar de pronie știut.
