Acest text a fost publicat de regretatul scriitor basarabean Nicolae Dabija (1948–2021) pe 24 noiembrie 1994.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, toţi spionii sovietici paraşutaţi în România (în majoritatea lor – moldoveni de pe malul stâng al Nistrului) erau pe dată descoperiţi şi arestaţi. Ajunsese chiar a se bănui că cineva, strecurat în agentura sovietică, raporta care, unde şi când va fi paraşutat.
Dar explicaţia era mai mult decât banală: „spionii” erau lesne descoperiţi după… costumele naţionale – căciula brumărie de miel, brâul tricolor, nădragii albi şi opincuţele copiate după enciclopediile de etnografie şi port românesc – în care erau lansaţi din avioane peste rafinăriile de petrol, dar mai ales după graiul neaoş moldovenesc.
Unul dintre aceştia (un bun prieten de-al scriitorului P. Cărare, care a şi povestit întâmplarea), după ce şi-a îngropat paraşuta în pădure, şi-a pus pentru conspiraţie trăistuţa cu fluiere, sub care se afla trotilul cu fitil, la piept, a ieşit la drum şi l-a întrebat pe primul întâlnit în cale, un ţăran român, într-o „românească” de la Grigoriopol:
– Bună ziua, moşule! Şante, mata nu ştii unde se află zăvoadele cu naftă?!
Moşul, care nu era înţolit la fel de frumos ca oaspetele căzut peste el din cer, l-a privit mirat, apoi i-a zis :
– Păi, cum să nu ştiu, dragul moşului?! Hai şi ţi le-oi arăta!
Şi cum nu pricepea ce înseamnă „zăvod” şi „naftă”, l-a condus până la cel mai apropiat post de jandarmi, care avea şi un traducător din „moldovenească” în română şi unde i-au explicat amabil, ca la vreme de război, tot de ce avea nevoie curiosul nostru consângean.
Azi, ca niciodată, duşmanii poporului nostru sunt uşor de recunoscut: umblă înţoliţi cu toţii în haine naţionale.
Dacă veţi vedea prin Chişinău umblând ziua în amiaza mare pe cineva îmbrăcat în costum naţional moldovenesc, să ştiţi că nu ne cunoaşte limba şi, mai mult ca sigur, face parte din „mişcarea patriotică Pro Moldova”.
Mai mulţi patrioţi decât moldoveni în Ţara Moldovei!
Presa de limbă rusă din Transnistria, ca şi cea „moldovenească” de la Chişinău (mai ales ziarul anti-moldovenesc „Moldovanul”), pune sub cele mai murdare articole scrise la adresa poporului nostru, a României, a unor distinse personalităţi ale vieţii politice şi culturale, nume româneşti: Ştefan Muşat (!), Alexandru Lăpuşneanu, Mihai Tighineanu, Mitică Păunaş, Otilia Plugaru, Viorel Vieru, Ion Munteanu, Pavel Rotaru, Romică Românu, Cezara Călugăreanu, Victor Pană, Gheorghe Lazăr etc., etc.
În ziarul „Pravda”, cineva semna acum câţiva ani un articol despre Moldova, în care se zicea că aici ar fi bine de trăit dacă n-ar fi tocmai atâţia moldoveni. Ştiţi care era numele autorului articolului?! Nici mai mult, nici mai puţin: Ion Roată.
De ce nu Ion Creangă?! Sau Mihai Eminescu?!
Ţăranul unionist de la 1859 s-ar fi răsucit, probabil, în mormântul lui de impertinenţa şi impietatea urmaşilor. Lăsaţi-ne morţii să doarmă în pace, domnilor rătăciţi, nu vă agăţaţi măcar de numele lor!
Pe mine personal n-o să mă mire deloc faptul dacă mâine corespondentul de pe teren al ziarului „Pravda” sau corespondentul ziarului „Izvestia”, sau toţi lucrătorii de la publicaţia „Nezavisimaia Moldova” se vor prezenta la serviciu în haine naţionale moldoveneşti şi vor prinde să dea glas doleanţelor poporului nostru:
– Noi, maldavenii…
Păzea când vedeţi intrând în clădirea Parlamentului Republicii Moldova sau în localul Ministerului Securităţii Naţionale persoane îmbrăcate în haine naţionale moldoveneşti. La sigur că nu sunt artişti. Şi nici măcar moldoveni. Pot fi cel puţin nişte spioni sovietici, paraşutaţi încă în timpul războiului în localităţile româneşti şi care-şi mai caută şi azi rezidenţii, pentru a le raporta.
De la o vreme, a devenit un tic ca răuvoitorii poporului nostru să-şi înceapă cuvântările cu îmbinarea de cuvinte:
– Noi, maldavenii…
Sau:
– Noi, poporul maldavenesc…
Al lor e poporul. Lor le aparţine. Ei şi numai ei au dreptul să vorbească în numele lui. Ei şi numai ei ştiu ce doreşte, ce gândeşte, ce crede umilitul şi necăjitul nostru popor. Ei şi numai ei ştiu ce limbă vorbeşte, care îi este istoria adevărată, care îi sunt fraţii, strămoşii, hotarele ţării etc…
– E drept, moş Vasile, că mata eşti maldavan şi varbeşti maldaveneşte?!
Şi înainte ca moş Vasile să deschidă gura, ei încep să vocifereze:
– Vedeţi! Moş Vasile ştie mai bine cine-i el şi ce limbă vorbeşte. Ce savanţi?! Ce scriitori?! Ce lingvişti?! Aşa-i, moş Vasile?!
Iată-i erijaţi şi în apărători ai poporului! În unicii lor purtători de idei!
Ei vorbesc în numele nostru, al tuturor, al copiilor noştri, dar şi al strămoşilor noştri, care, fiindcă veni vorba, nu încetau să fie moldoveni, dar nu ziceau că nu sunt şi români.
Găsiţi în presa basarabeană, rusă sau românească, a secolului trecut măcar o menţiune că moldovenii n-ar fi şi români!…
Abia în secolul nostru noţiunea s-a politizat…
Mai ales cei 260.000 (peste un sfert de milion) de „moldoveni” care nu-şi recunosc limba română sau, cum îi zic ei, „moldovenească”, drept limbă maternă, deşi în paşapoarte sunt trecuţi „moldoveni”, au plăcerea să repete la nesfârşit:
– Noi, maldavenii…
În 1940, cei care întâmpinau tancurile sovietice cu flori mai ţineau şi câte-o cuvântare care, de regulă, începea cu cuvintele:
– Noi, maldavenii…
Se zice că în 1949 I. Stalin a vrut să-i deporteze pe basarabeni, pe toţi delaolaltă – moldoveni, bulgari, găgăuzi etc. – în Siberia, dar cineva l-a convins că n-au să-i ajungă vagoane.
Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, s-ar fi găsit şi atunci numaidecât un „moldovan” care ar fi rostit patetic:
– Noi, maldavenii, credem că locul nostru este în Siberia! Etc.
Şi s-ar fi urcat chiar el primul în tren.
Cum se găsesc şi azi destui „moldoveni” care nu ostenesc, mai ales la şedinţele, conferinţele, congresele PDAM, să tot sară în poziţie de drepţi:
– Noi, maldavenii…
Ştiam un tip (şef acum 10 ani, şef acum 4 ani, şef şi azi!) care odinioară, când vorbea cu comitetul central la telefon, se ridica neapărat în picioare. Azi face acelaşi lucru când îi telefonează careva de la comitetul central al PDAM.
Una e respectul, alta e şira spinării lipsă!
Ceva mai demult îmi ziceam: dacă Eminescu poate să facă dintr-un om rău – om bun, dintr-o cutră – o persoană sensibilă, de ce n-am difuza cartea lui de poezii în închisori şi orfelinate, ca americanii Biblia?!
De la un timp însă, când văd cum duşmanii lui Eminescu s-au înarmat cu citate din Eminescu, când văd pe câte cineva citându-l pervers, acordând sensuri inverse mesajelor atât de clare ale marelui poet, îmi vine să strig: „Luaţi-vă mâinile murdare de pe Eminescu!”. Aşa cum i se zice păcătosului iremediabil: „Nu te atinge de Biblie, că o profanezi!”
Trebuie să ai dreptul moral ca să-l citezi, dar mai ales să-l interpretezi cum te taie mintea pe marele poet.
Cu citate trunchiate, întoarse pe dos, M. Eminescu, unul din cei mai mari români ai istoriei naţionale, devine un antiromân, un apărător al „moldovenismului” şi „exclusivismului basarabean”, care vin ca o contrapunere a tot ce este românesc…
„Eminescu a zis…”,
„Mateevici a zis…”.
„Sadoveanu a zis…”, zic „maldavenii” noştri. Da, au zis, dar ei nu i-au contrapus pe moldoveni românilor, graiul vorbit de basarabeni – limbii române, fragmentele din istoria Moldovei – cu cele din istoria Munteniei sau Transilvaniei etc. Da, Sadoveanu a zis că-i moldovean, dar n-a zis că nu-i român.
Cum s-a procedat la 1940?!
S-au găsit câţiva moldoveni care au strigat: „Noi, maldavenii, n-avem nimic comun cu rumânii. Nici măcar nu vorbim aceeaşi limbă… Eliberaţi-ne!…”
Şi i-au „eliberat”.
Ai „noştri” zic că-s moldoveni, dar nu-s români, contrapunând două noţiuni care nu s-au contrazis de când există ele, fiind sinonime. Numai precupeţii au contrapus noţiunile de „novgorodean” şi „vologdean”. Dar istoricii ruşi nu le-au luat drept adevăr absolut.
Istoria o fac istoricii, nu precupeţii.
De mai mult timp am sentimentul că sunt cetăţeanul unei ţări învinse. Unde fiecare trecător poate fi stăpân în ea şi unde fiecare nomad vine aici să dea lecţii.
În ultimele câteva sute de ani, de la D. Cantemir încoace, n-am câştigat niciun război. Nici măcar cel cu noi înşine. În care totul a depins de noi. Dar tocmai acesta e cel mai ruşinos război pe care l-am pierdut.
Şi iată că o parte din noi, cea cu memoria lipsă, ţine cu tot înadinsul să tot fie purtătoarea noastră de idei şi idealuri, cunoscuta portavoce pe care o tot aud de la o vreme la radio şi televiziune, din paginile ziarelor şi revistelor, de la tribuna parlamentului şi guvernului:
– Noi, maldavenii…
Dar ce au ei comun cu acest popor, pe care-l urăsc de moarte, pe care-l dispreţuiesc (şi se dispreţuiesc numai de-aceea că-i aparţin) şi-l vor cât mai curând dispărut din istorie, numai pentru banalul gest de a se fi ştiut din când în când tipăriţi cu îngăduinţă pe umeri de către stăpânii acestora, care-i dispreţuiesc la rândul lor, dar ei nici nu doresc mai mult, fiindcă aşa au fost, aşa sunt şi aşa vor fi de-a pururi – ei, „maldavenii”…
Nicolae Dabija – 24 noiembrie 1994
Exact la fel fac si hauristii în România. Unelte si agenti rusesti folosesc nemultumirile firesti ale oamenilor în scop diversionist. Neromânii vorbesc în numele românilor.