Discursul lui Donald Trump la Consiliul Păcii (care tocmai s-a încheiat) a provocat stupefacție în studiourile de televiziune franceze. Trump nu e un orator, se știe că nu era cazul să ne așteptăm la un discurs în sensul clasic al cuvântului. Însă alocuțiunea președintelui american, de o calitate execrabilă, sub nivelul mării, a șocat pe toată lumea.
Într-o lume normală, lansarea unei instituții internaționale noi presupune un discurs puternic, fondator, care să rămână în istorie. La lansarea ONU, în 1945, președintele Harry Trumann a impresionat prin discursul său, care cerea o lume nouă, fondată pe pace.
Donald Trump, la lansarea instituției sale care vrea să concureze ONU, a pronunțat un speech grotesc, o rușine care și ea va rămâne în istorie.
„Melania a fost cât pe ce să-și rupă piciorul, noroc că s-a agățat de o balustradă, totul s-a terminat cu bine”
În bălmăjeala fără cap și coadă, în care a amestecat laudele de sine deșănțate (devenite clasice), vreo două vorbe despre Gaza, elogiul filmului întru gloria nevestei („știți că prietenele ei s-au dus să-l revadă, atât de tare le-a plăcut”), geniala idee a lui Marco Rubio de a redenumi „Trump” clădirea în care se aflau, prompterele de la ONU care nu funcționau, nici scara rulantă de altfel („Melania a fost cât pe ce să-și rupă piciorul, noroc că s-a agățat de o balustradă, totul s-a terminat cu bine”), funcția greșită a lui Nicușor Dan („prim-ministru” în loc de președinte), Iranul care o să vadă el în 10-15 zile ce pățește, invitații care sunt cei mai importanți din lume (cu o amenințare abia voalată față de cei care nu au venit, „dar nu le merge cu mine”), poveștile despre crizele lui conjugale („știți că nu e bine când într-un cuplu sunt amândoi vedete, dar e OK, în America toată lumea o adoră pe Prima Doamnă”), perplexitatea a fost totală.
Nu au lipsit din această tocăniță de discurs:
- „am bătut toate recordurile la vânzarea de bilete pentru Cupa Mondială de fotbal” (nici nu era greu, la World Cup 2026 vor fi 104 meciuri, față de 64 la precedentele 5 ediții și mai puține anterior);
- frustrarea nevindecabilă că n-a primit Premiul Nobel pentru Pace („Sunt bucuros să vă anunț ca Norvegia a acceptat să găzduiască o reuniune a Consiliului Păcii. Când am văzut nota, am crezut ca o să-mi decerneze Premiul Nobel. Mi-am zis: au înțeles, în sfârșit! Dar nu. În fine, nu-mi pasă de Premiul Nobel. Ce mă interesează e să salvez vieți”).
Bârfe de cârciumă
În fine, unul dintre momentele cele mai penibile a fost cel legat de președintele Paraguay-ului: „E un tânăr foarte frumos. E super să fii tânăr și frumos. Dar, mă rog, mie îmi plac femeile, nu bărbații tineri și frumoși”. Halucinant, pur și simplu.
Pomenesc în treacăt, între zecile de lingușeli și periaje dezgustătoare, țățismele de invidie pe care i le-a adresat lui Marco Rubio, care ar fi avut un succes colosal la Conferința de Securitate de la München: „Marco, vezi, să nu mai fii atât de bun, că zice lumea ca ești mai bun ca mine – și te dau afară!”. Sinistră glumă, dacă e o glumă.
Nici la Davos, discursul lui Trump n-a fost strălucit, dar fiindcă era vorba de Groenlanda, fondul a acoperit forma.
Nu a fost cazul la Washington: bârfa de cârciumă care s-a vrut discurs inaugural a generat atitudini exasperate pe care nu le-am văzut niciodată într-un studio de televiziune francez. Practic, Trump a început să fie tratat oficial ca un clovn sinistru. În fața acestei realități, analiștii cei mai serioși au spus lucrurilor pe nume.
Un exemplu: France 24, canal internațional de informație continuă, imediat după discursul lui Trump.
„Ce figura mizerabilă de președinte!”
Jurnalista din platou, stupefiată, se adresează corespondentului France 24 la Washington: „Matthieu Mabin, ne așteptam la altceva… la precizări despre proiectul președintelui american, în special despre reconstrucția și pacea în Gaza! Însă constatăm că nu a indicat nimic, că a plecat complet aiurea, în toate sensurile posibile. Împreună cu Gauthier Rybinski (comentator de politică externă, aflat în studio – n. red.) am văzut un om aflat într-o dimensiune paralelă”.
Matthieu Mabin, ironic, sarcastic, stupefiat: „Asta, pentru ca voi nu vorbiți dialectul Trump; dar vă invit să veniți la Washington, o să vedeți că o să învățați, până la urmă, limba asta străină. Mă rog, mie mi-au trebuit vreo zece ani… Sigur, am asistat la o înmormântare – clasa întâi – a ceea ce fusese dialogul internațional. Aici s-a ajuns. E adevărat, Donald Trump a inventat o organizație după chipul și asemănarea lui, la fel cum a inventat și o comunicare pe măsură. Subiectul Gaza a fost abia menționat, în timp ce noi ne așteptam să fie subiectul central. Impresia generală pe care o dă acest discurs este că Donald Trump nu mai are niciun filtru între ceea ce le spune colaboratorilor în privat și ceea ce spune public. Aceasta este, până la urmă «metoda Trump»”.
Corespondentul de la France 24 a continuat, la fel de nedumerit: „Probabil, așa cum am văzut și la München, un efort ulterior va fi făcut de Marco Rubio sau Steve Witkoff, ale căror nume le-a pronunțat de mai multe ori în timpul alocuțiunii. Donald Trump n-are nicio treabă cu ce cred comentatorii despre stilul, conținutul, pertinența discursului său; de aceea a devenit absolut grotesc, astăzi, să iei notițe în scris despre ce spune președintele american. Și dacă vă întrebați de ce, e deoarece pentru el contează prea puțin cine se află în public. Nimeni, astăzi, niciun specialist nu scrie un text de discurs pentru Donald Trump. Poate doar cu excepția vreunui discurs prea tehnic, precum acela pe care va trebui să-l țină despre starea națiunii”.
Moderatoarea: „Sunteți de acord, Gauthier Rybinski? E adevărat că președintele american nu citește vreun discurs, nici vreo notă, schemă, ori altceva? Nimic structurat, nimic gândit, dimpotrivă: a plecat în toate direcțiile. Le-a cerut șefilor de stat și de guvern să se prezinte ridicându-se în picioare, ori miniștrilor de Externe… nu avansăm deloc, în fapt. Ne așteptam la un plan pentru Gaza, cel puțin, însă în afara miliardului de cotizație, bani despre care oricum nu știm cum vor fi cheltuiți… nimic”.
„Indonezianul, pakistanezul, kosovarul, românul, armeanul… toți oamenii aceștia surâd. Toți se bucură, surâd când li se spune «Ridicați-vă!»”
Liniște.
„Ați rămas fără voce”, continuă jurnalista.
Gauthier Rybinski: „Da… dacă trebuie să spunem cu sinceritate ce resimțim…”
Moderatoarea: „Atâta tevatură pentru atât de puține rezultate!”
Gauthier Rybinski: „Da, pentru atât de puțin… și, mai ales… Ce figura mizerabilă de președinte! Ce mă șochează pe mine, în exercițiul acesta, e, așa cum ați spus și dvs., caracterul complet dezarticulat și «la plesneală». De altfel, a și vorbit despre cum nu era un prompter la ONU, ca să ne spună în ce hal a ajuns ONU, cât e de depășită. Dar pe mine asistența e cea care mă șochează. Toți oamenii aceștia care… surâd. Toți! Indonezianul, pakistanezul, kosovarul, românul, armeanul… Vedeți, toți acești responsabili, care au fețe încântate, se bucură, surâd când li se spune «Ridicați-vă!» ca și cum ar fi la absolvirea unei universități sau la primirea unei medalii… «Ați fost formidabili, extraordinari» – și toți oamenii aceia surâd!!!
Avem Vietnamul, care e acolo. Putem să ne punem întrebarea: Vietnamul, totuși, care a purtat un război cu SUA, denunțând pe bună dreptate imperialismul american! De atunci și până în ziua de azi, probabil, imperialismul american a fost din ce în ce mai înfloritor. Și iată: Vietnamul e acolo! Surâde!!!”
(Tema e mai delicată – „imperialismul american” a însemnat deseori o îndiguire a comunismului, a dictaturilor de tot felul, dar în Franța a existat multă vreme, inclusiv sub conducerea lui De Gaulle, un anti-americanism fără egal în alte țări occidentale.)
„«Pacea trumpistă» nu este decât aservire. O aservire îngrozitoare pentru popoarele reprezentate la Consiliul Păcii”
Moderatoarea: „E, probabil, din cauza demonstrației de forță. Donald Trump este genul «sunteți cu mine sau împotriva mea». Într-adevăr, i-am văzut pe toți surâzând, însă nu știm cine e acolo din pragmatism, cine e din convingere, din adeziune, din teamă sau din șantaj”.
Gauthier Rybinski: „Aveți dreptate. Dar pragmatismul de care vorbiți face o națiune să avanseze? Să fim serioși… Efectiv, există o ordine în lume care-i face pe unii trebuie să se plieze… Dar dacă toată lumea își pleacă spinarea, ajungem să-i dăm toți apă la moară lui Donald Trump, în modul său de a vedea lumea. Adică, la fel ca într-o clasă la școală, o clasă în care distribuim puncte, note… Nu mai vorbim că unii sunt foarte zeloși, cum e președintele FIFA, care a inventat un premiu pentru pace special pentru Trump. Toate acestea sunt chestiuni… mizerabile! Era în Franța o emisiune pentru copii, în care li se cerea acestora să cânte, iar la sfârșit erau lăudați. Exact asta se întâmplă aici, la Consiliul Păcii. Însă vă dați seama că toate acestea sunt serioase, că nu e o distracție: avem în față un om care pretinde că face ordine în lume – și care o spune deschis, de altfel. Și care spune: «Dacă nu sunteți de acord, atunci o să vă dau în cap cu taxe vamale, vă retrag toți banii, toate finanțările!»… Deci, da, aveți dreptate să spuneți: «Poate ca unii sunt strânși de gât ca să vină în Consiliul lui Trump». Însă să fim conștienți că «pacea trumpistă» nu este decât aservire. O aservire îngrozitoare pentru popoarele reprezentate acolo (la Consiliul Păcii – n. red.), și asta e teribil pentru cei prezenți. Nu mai vorbim de aservirile voluntare, ale țărilor care vin de bunăvoie să fie vasalizate complet, din pragmatism, cum spuneți dvs. Acest «pragmatism» presupune o renunțare de bunăvoie la o bucată de suveranitate sau de independență în favoarea exclusivă a lui Trump. Și asta se plătește. Prea scump! Acesta este aspectul care mi se pare dramatic: toți acești șefi de stat și de guvern care surâd plătind prețul acesta exorbitant. Dar, hai să zicem că sunt doar constrânși, asta ca să fim indulgenți”.
Va fi de acord Nicușor Dan să-i plătească lui Trump miliardul de dolari, la presiunea PSD?
Restul discuției – câteva minute – e purtată în jurul perspectivelor în Iran. Nu e prea relevantă despre ceea ce ne interesează: punctul de vedere occidental apropo de a fi sau a nu fi la masa Consiliului pentru Pace al lui Trump.
În fapt, ce se înțelege la sfârșitul discursului e că președintele SUA pretinde că pacifică lumea făcând afaceri.
Miliardul de dolari e de fapt o taxă de protecție, mai mult decât o taxă de participare. State sărace cum sunt Kosovo sau Albania au plătit din start.
La noi, PSD e cel care a înțeles foarte bine: dai un miliard și nu te întreabă America de sănătate. Mafioții își recunosc regulile între ei.
Probabil că curând România va trebui să plătească miliardul de dolari dacă vrea la următoarea ședință, întrucât abureala cu statutul de observator nu o să mai țină. Trump vrea bani, pe care să-i folosească așa cum vrea el – nu asistență, poliție, burse și tot ce a propus (decent și la obiect) Nicușor Dan.
Vom vedea dacă președintele României va fi de acord sau nu să-i plătească lui Trump miliardul de dolari, la presiunea PSD.
