Numele oficial al țării este Republica Chineză, o denumire urmată uneori, aproape ca o scuză, de paranteza „(Taiwan)”. O fantomă a unui război civil pierdut, care persistă în documente și în siglele mari de la intrările în instituții, dar a dispărut aproape complet din vorbirea curentă. În realitate, toată lumea îi spune Taiwan. Chiar și oficialii cu care ne întâlnim.
Camera de Comerț se numește în engleză ”Asociația Chinezească…”. Președintele ei zice la întâlnire, ca o glumă: nici nu mai zic chestia asta cu chinezească, că mai rău încurcăm lumea și creăm confuzie.
Istoria insulei Taiwan, cunoscută de europeni odinioară ca Formosa, este marcată de valuri succesive de stăpâniri și refugii. A fost și nu a fost a Chinei.
Nu este pentru prima dată când Taiwanul servește drept adăpost pentru învinșii unui război civil chinezesc. În 1662, ultimii loialiști ai dinastiei Ming, alungați de dinastia manciuriană, s-au refugiat aici. Abia după 20 de ani, noua dinastie a cucerit insula, aducând-o în China.
Avanpost comercial al portughezilor, apoi al olandezilor, insula a fost poarta de intrarea a europenilor în China, iar controlul statului continental a fost mai degrabă slab. Până la urmă a cedat-o cu totul Japoniei, în 1895. Influențele japoneze au rămas puternice până astăzi. Oficial a fost retrocedată Chinei în 1945, de imperiul japonez învins. Dar cărei Chine? Acesta este miezul dezbaterii până azi. Japonia a retrocedat-o Chinei naționaliste, nu Chinei comuniste. De aici multe interpretări de legislație internațională, cu care nu o să vă plictisesc.
1949 – acela este momentul fondator al Taiwanului de azi, o țară care s-a născut fără ca liderii săi să-și dorească o țară. Conducătorul naționalist chinez Chiang Kai-shek, armata sa naționalistă și cadrele partidului unic Kuomintang (KMT) se refugiază pe insulă după ce pierd războiul civil în fața comuniștilor lui Mao Zedong – 1,2 milioane de militari, funcționari, profesori și negustori. O elită întreagă mutată pe o insulă nu mai mare decât Olanda, dar cu relief muntos (200 de vârfuri de peste 3.000 de metri). Nelocuibilă cea mai mare parte. Cei 23 de milioane de taiwanezi de azi sunt înghesuiți pe coaste.
Când japonezii au invadat China, războiul civil dintre naționaliști și comuniști era în toi și comuniștii pierdeau. Chiang Kai-shek a decis inițial că trebuie să continue să se bată cu comuniștii și după ce-i termină se va întoarce contra japonezilor. Dar trei generali/baroni locali de-ai săi l-au răpit într-un fel de parodie de criză politică, l-au ținut câteva zile ostatic până a promis că se va întoarce de îndată împotriva japonezilor. Ceea ce a și făcut.
Mao s-a prefăcut că luptă și și-a conservat forțele când naționaliștii s-au confruntat cu japonezii. La final, armata comunistă era proaspătă și înarmată de Stalin.
Răpirea lui Chiang Kai-shek și pauza oferită lui Mao, când era aproape distrus, sunt unul dintre acele momente mici care schimbă istoria mondială. Astăzi, urmașii lui Mao de la Beijing sărbătoresc cu fast și cu o imensă paradă militară victoria împotriva Japoniei. Doar că victoria aceea a fost mai mult a celor pe care ei i-au învins apoi în războiul civil.
Ajuns în Taiwan, KMT-ul a funcționat ca o administrație chineză în exil, cu speranța declarată de a reveni pe continent. A impus legea marțială și a condus dictatorial țara timp de aproape patru decenii.
Pe 10 decembrie 1979, un miting pașnic pentru drepturile omului a fost momentul crucial care a dus la democratizare. Cunoscut ca Incidentul Formosa, evenimentul organizat de revista de opoziție „Formosa Magazine” a fost suprimat violent de poliție. Guvernul a arestat 152 de lideri ai opoziției, scriitori și intelectuali. Presa internațională a fost invitată la proces, care trebuia să fie o demonstrație de forță. A fost un fiasco, le-a bușit în freză. Imaginea internațională a Taiwanului s-a prăbușit și lumea liberă – atunci prinsă în încleștarea cu URSS – s-a întrebat: pentru ce-i susținem noi pe ăștia? Criza existențială a statului a dus apoi la prăbușirea morală și la ridicarea legii marțiale în 1987. Annette Lu a fost condamnată la 12 ani de închisoare la acel proces, dar nu i-a executat pentru că a venit democrația. Avocatul care i-a apărat pe acuzați se numea Chen Shui-bian. Atunci s-a format Partidul Democrat Progresist (DPP).
În anul 2000, KMT a pierdut democratic puterea, înlocuit de DPP. Chen Shui-bian a devenit primul președinte al Taiwanului care nu este din KMT. Annette Lu a devenit vicepreședinta lui.
De 25 de ani, KMT și DPP se tot schimbă la putere; KMT – din ce în ce mai mic. Acum, DPP deține Președinția, dar nu și majoritatea din Parlament. Au apărut și alte partide. În mod ciudat, KMT, partidul urmaș al celor care au pierdut războiul civil, este mai soft cu China. Nu că vrea reunificare, dar nu vrea conflict. DPP e mai dur, insistă pe o identitate taiwaneză diferită de China și cochetează cu declararea independenței.
Între cele două partide clasice, au apărut și alte forțe politice, care votează ba cu unii, ba cu alții. Iau voturi pe mesaje sociale, legate de educație, sănătate. Votate mai mult de tineri, acestea nu mai au China ca principală temă politică. Nu sunt nici pro și nici anti-chinezi, mai degrabă li se rupe de China. Știți vorba aceea că opusul iubirii nu este ura, ci indiferența.
Cum ziceam în primul episod, acum clivajul este mai degrabă de valori decât identitar. Nu că refuză identitatea chinezească, ci refuză ideea că ar trebui să trăiască în dictatura digitală a Partidului Comunist Chinez. Altfel, dat fiind că China este o țară cât un continent, cu multe limbi diferite și diversitate regională, situația identității din Taiwan e complexă.
Valurile succesive de chinezi migrați de pe continent – începând de acum 400-500 de ani – au fost de prin sud, unde dialectul vorbit e diferit de cel mandarin, care acum a devenit limba oficială impusă de la Beijing și se confundă cu ceea ce am numi îndeobște ”limba chineză”. Cam cum s-a impus dialectul de la Paris în toate regiunile franceze – mai cu educația, mai cu bătaia – și a devenit limba franceză după Evul Mediu. Doar că dialectele chinezești sunt limbi în toată regula, nu mutual inteligibile între ele – așa am înțeles, habar nu am și nu aș vrea să investesc timp ca să mă prind dacă mandarina și hokkienul sunt mai diferite între ele decât franceza și provensala.
După 1945 și, mai ales, după retragerea guvernului naționalist chinez pe insulă în 1949, dialectul local a fost pus la colț. Noua administrație a impus mandarina și a suprimat activ formele scrise și vorbite de hokkien. A vorbi taiwaneză la școală după 1964 putea atrage pedepse fizice sau umilințe, fiind considerată o limbă „needucată”.
Cu toate acestea, limba a refuzat să dispară, supraviețuind în temple și în familie. Îmi amintește de ce-mi spunea cineva despre cum a supraviețuit limba română în Basarabia: la oraș nu o vorbeai, că acolo vorbeai rusă ca să nu pari prost; la țară te impregnai iar de română și te simțeai legat la gură când te întorceai la Chișinău.
Toate aceste conflicte identitare duc la noi diferențe între China și Taiwan. Statul comunist duce o politică agresivă de marginalizare a tuturor dialectelor altele decât mandarina, iar în cazul limbilor tibetană și mongolă e chiar un efort sistematic de suprimare. China comunistă este foarte naționalistă în proiectul de a face din imperiul chinez un stat național, cu o limbă unică standardizată.
În mod paradoxal, statul fondat de naționaliștii chinezi, Republic of China (Taiwan), a devenit foarte tolerant cu diversitatea națională. 2% din populația insulei este formată din populații polineziene, venite înaintea chinezilor. Aceste două procente vorbesc 16 limbi, care erau pe cale de dispariție. Acum au un statut de protecție legală și programe de revitalizare.
Când eram în Taiwan, am citit în presă despre un caz simpatic legat de un aeroport care oferea reduceri celor care purtau însemne sau haine băștinașe. Unii protestau că e o formă de confiscare a unor însemne culturale. Varianta taiwaneză de Hokkien (unii îi zic limba taiwaneză – pentru că e limba din sudul Chinei cu multe influențe japoneze, alții spun că nu e OK să confiște numai o limbă numele țării) nu mai este prigonită, ci încurajată. Are publicații, programe educaționale, se încearcă revitalizarea scrierii cu caractere latine, care se practica înainte de venirea lui Chiang Kai-shek în 1949. Dar numărul de vorbitori continuă să scadă – e mai smart economic să vorbești totuși mandarină. Cam cum se întâmplă cu limbile irlandezilor și galezilor – democrația se chinuie să le țină în viață, dar declinul continuă în favoarea englezei.
Diferențierea de China vine și din insistența taiwanezilor de a arăta ca o democrație premiantă. În 2018 au înființat o Comisie de Justiție a Tranziției, care trebuia să investigheze crimele dictaturii. Procesul este controversat – partidul care a condus dictatorial țara a rămas mereu puternic, a guvernat intermitent și a pus condiții. Dar eu nu știu vreun caz în care justiția post-dictatură să fie consensuală și ușoară – peste tot, FSN-iștii și securiștii locali păstrează butoane și fac averi. Însăși lupta și justiția diferențiază statele care se curăță de unele ca Rusia sau Belarus, unde KGB-iștii sunt glorificați. Tot în 2018, președintele țării a cerut iertare, în numele patriei, foștilor deținuți politici. În 2019, Taiwan a devenit prima țară din Asia care a legalizat căsătoriile între persoane de același sex.
Taiwanul insistă pe toate astea. Alte țări construiesc sau nu democrația alături de identitatea națională. Taiwanul face din democrație esența identității. Uitați-vă la chinezii ăștia: sunt intoleranți, obtuzi, oprimă minoritățile, sunt homofobi. Noi, taiwanezii, suntem inversul lor. O identitate națională modernă și fundamental diferită de cea a Chinei comuniste.
Îl întreb pe un parlamentar, care e cu vreo 10 ani mai tânăr și stă lângă mine la cină, dacă el se consideră chinez sau nu. ”Cei născuți după 1987 nu mai au o miză în povestea asta cu China. Nu mai vor să se certe dacă sunt chinezi sau nu. China nu mai este o realitate importantă, ei sunt taiwanezi și aia e. Cultural, suntem chinezi; ca valori, suntem taiwanezi”.
Un oficial de la Ministerul de Externe ne zice că One China Policy este o chestie de care le pasă tot mai puțin. Suntem la cină și se glumește. ”E OK cu One China, că și noi suntem de acord cu asta. Există o singură China. Ei sunt China, noi suntem Taiwan”.
P. S. În august, am făcut parte dintr-o delegație de parlamentari români invitați la Taipei de Asociația RoTA (România–Taiwan) și de guvernul taiwanez. Acest jurnal este bazat pe notițele luate în cele cinci zile ale călătoriei. Îl voi publica intermitent, când timpul îmi permite să editez sau evenimentele zilei mă duc cu gândul la Taiwan.
Acest articol a fost publicat inițial pe Comunitatea Liberală.
