Afișul din Bad Tölz

Hazardul vieții m-a purtat zilele astea în Bad Tölz, un orășel bavarez cochet, calm, curat și plin de farmec.

Îmi place Bavaria pentru că seamănă cu Franța: regăsești în această regiune germană o pasiune a locuitorilor pentru pământ, natură și estetism, care se vede din modul în care își construiesc și ornează casele. Îmi plac fațadele decorate cu fresce, ferestrele încadrate cu ornamente pictate, plăcerea cu care oamenii se bucură de lucruri simple: un cer albastru, o ceașcă de cafea pe o bancă înzăpezită, în fața un lac înghețat, cu Alpii ca orizont.

În Bad Tölz curge un râu, Isar, aproape sec în acest sezon, a cărei albie se umple odată cu topirea zăpezilor în munți. Strada principală, largă, pietonală, pleacă de la râu și urcă pe colinele din jur. Iar chiar la intrare, ce să vezi? Afișe electorale, că doar urmează alegeri anticipate în Germania.

La prima vedere, constați că afișele electorale sunt întregi (în Franța sunt rupte rapid,  cu ură și savoare), iar candidaților nu li s-au desenat coarne, ochelari sau mustăți.

Recunoști rapid partidele principale: SPD, CSU, Verzii, Die Linke, Sahra Wagenknecht… iar la marginea panoului, un afiș stupefiant: un copil drăguț și blond, țintind cu o armă sofisticată, nu știm pe cine. Cu sloganul: „Kinder stark machen!” – „Faceți-vă copiii mai puternici!”.

În orășelul acesta, fost fief nazist dintre cele mai fanatice, imaginea e cu atât mai șocantă, terifiantă de-a dreptul.

Bad Tölz a găzduit SS-Junkerschule, o academie militară a Waffen SS (echivalentul West Point în SUA sau École de Saint Cyr în Franța). Dachau e la o jumătate de oră; de altfel, lagărul de concentrare nazist avea o anexă în oraș, care furniza mână de lucru.

Astăzi, Bad Tölz este înfrățit cu orașul francez Vichy, fostul sediu al regimului colaboraționist cu Germania nazistă al mareșalului Pétain. Nu știu dacă este o simplă coincidență de ape termale în frăția dintre cele două orașe.

Văzându-mă perplexă în fața afișului electoral, prietena bavareză care mă însoțește îmi explică, oarecum jenată: „Stai liniștită, e umor!”.

Afișul electoral aparține unui partiduleț satiric, Die Partei – Partei für Arbeit, Rechtsstaat, Tierschutz, Elitenförderung und basisdemokratische Initiative, adică Partidul muncii, statului de drept, protecției animalelor, promovării elitelor și a inițiativei democratice.

Îi mărturisesc că nu înțeleg nimic din umorul german. Doar prin Rusia sau statele comuniste ce mai vezi copiii de grădiniță în uniforme, simulând împușcături la serbările școlare sau confecționând tancuri de carton la orele de lucru manual.

Aflu că partidul în chestiune s-a constituit în jurul unei reviste satirice, Titanic Magazine. Fondatorul său, Martin Sonneborn, jurnalist, scriitor, specialist în științe politice, este din 2014 europarlamentar, ales pe listele Die Partei. În Parlamentul UE, el a fost inclus în Comisia pentru cultură și educație.

Când te gândești că sloganurile cu care a fost ales sunt “Merkel e proastă, Merkel e grasă” sau “Nu normelor europene pentru penisul german”, îți zici că ceva îți scapă. Ai lacune sau nu mai știi ce amuzant și ce e îndoielnic.

În fapt, revista satirică Titanic este echivalentul lui Charlie Hebdo în Franța.
E adevărat că nici umorul Charlie nu-l înțeleg întotdeauna. Uneori râzi cu lacrimi, alteori e atât de negru (umorul), că devine transgresie ori provocare. Însă Charlie simbolizează întotdeauna libertate de exprimare în forma ei cea mai acerbă, atât de invocată azi de miliardarii rețelelor sociale.

Înțeleg deci, din paralela cu Charlie Hebdo, că afișul controversat vrea să spună extremiștilor: bine, oameni buni, dacă tot ați ajuns așa departe în prostia voastră, dați-le și arme copchiilor, să-i faceți mai puternici, că tot’una-i! (sloganul preia, parafrazând-ul, titlul programului federal de prevenție a toxicomaniei infantile, Kinder Stark Machen).

Prietena bavareză îmi confirmă și adaugă că nu e exclus ca Sonneborn să aibă un al doilea obiectiv, nemărturisit și inerent: să mizeze pe prostia electoratului neofascist, care se va precipita să voteze puștiul cu armă automată fără să se informeze în prealabil. Cine știe? O să vedem rezultatele în alegerile federale din 23 februarie.

Pe drumul de întoarcere, vorbim despre Charlie Hebdo, care a plătit cu sânge pentru libertatea sa de expresie. Și despre Titanic Magazine, care și-a valorificat altfel potențialul, creând un partid politic în jurul său.

Până la urmă, un partid care promovează elitele, nu poporul e cel puțin original, chiar dacă are o comunicare vizuală discutabilă. Mai ales în era populismului exacerbat, grețos și ipocrit, care ne invadează de peste tot, prin toți porii epidermei.

DE ACEEAȘI AUTOARE: