Ali Khamenei a fost un lider criminal atât cu propriul popor, cât și cu adversarii săi, împotriva cărora a luptat prin organizațiile teroriste pe care le-a finanțat. Sunt lucruri bine știute și, dacă s-ar fi aplicat legea penală internațională, el ar fi trebuit să fie adus în fața Tribunalului Penal Internațional, la fel ca toți dictatorii recenți dispăruți sau încă activi (cum este Putin, de exemplu). Acum este mort, însă odată cu el nu dispare și problema.
În ultimele luni, demonstrațiile împotriva regimului politic al lui Khamenei au fost încurajate de autoritățile de la Washington și reprimate de cele de la Teheran. Trump le-a tot promis demonstranților că ajutorul e pe drum și aceștia au murit cu sutele acționând în speranța venirii lui; acum a ajuns, iar întrebarea este în ce măsură el va duce la schimbarea de regim politic.
Este inevitabilă paralela cu operațiunea de la Caracas. Și Maduro a fost un criminal, însă el a scăpat cu viață, pentru că operațiunea de extragere a sa nu a fost atât de furioasă și de epică. De la „Absolute Resolve”, venezuelenii au așteptat o schimbare de regim, însă s-au trezit că scapă doar de Maduro, nu și de regim. Mai mult, Trump a compromis alternativa, luându-i și medalia Nobel și declarând că nu este prea bine văzută de poporul ei, așa cum este garanta regimului madurist post-Maduro, Delcy Rodriguez, descrisă ca „o persoană extraordinară”. Și venezuelenii, și Administrația Trump au fost absolut hotărâți, însă pentru lucruri diferite, absolutul fiecărei părți având orizonturi diferite: al venezuelenilor – răsturnarea regimului; al americanilor – menținerea regimului, cu condiția obedienței față de Trump.
Ce se va întâmpla după „Epic Fury”? Dictatorul a căzut, dar va cădea și regimul? Problema Iran este cu mult mai complexă decât problema Venezuela pentru a fi tratată la nervi, oricât de epici ar fi aceștia. Întrebarea este dacă după „primăvara arabă” va începe una iraniană, pentru că am văzut cum s-a terminat cea arabă.
Spre deosebire de operațiunea de la Caracas, în cea de la Teheran, din partea urmașilor lui Khamenei nu a făcut niciunul pasul în față ca negociator. Chiar să vrei să negociezi, deocamdată n-ai cu cine, iar invocarea „cuvântului poporului iranian” este de-a dreptul penibilă. Regimul lui Khamenei a stat la putere prea mult timp pentru a pleca peste noapte. Să ne uităm spre ceaușiștii din România prezenți încă în structurile de putere și vom înțelege mai bine ce este în Iran. Iar ceaușismul nu a avut legitimare religioasă! – abia astăzi primește așa ceva.
Trump i-a îndemnat pe iranieni să stea în case, pentru că vor cădea bombe, și apoi să preia puterea. Cum? SUA și Israel (cei doi atacatori) nu au în Iran o Rodriguez care să le răspundă la telefon, în cazul în care ar dori să sune. Prințul Reza Pahlavi nu este văzut ca alternativă de către o majoritate decisivă, iar mesajele sale încă nu reușesc să ajungă la iranieni, tocmai ca urmare a blocajului informațional creat de cei ce l-au executat pe Khamenei. Și chiar de s-ar debloca aceste căi de comunicare, într-un asemenea moment nu poți deveni lider wireless, ci trebuie să fii acolo, în țara pe care vrei s-o conduci. Îi garantează cineva integritatea, își asumă cineva această răspundere?
Atacul de pe 28 februarie a fost direct la cap, ținta fiind liderii regimului, însă justificarea a fost distrugerea programului nuclear iranian. Să ne amintim că pe 8 mai 2018 Trump a retras SUA din „Planul comun cuprinzător de acțiune” ce viza controlul asupra programului nuclear iranian, fapt ce a dus la scăderea eficienței proiectului. A început un conflict: pe de o parte iranienii încălcau condițiile acordului, iar de cealaltă parte americanii impuneau sancțiuni.
După revenirea la Casa Albă, Trump nu și-a pus problema revenirii SUA în Planul comun, ci a trecut la acțiune. Astfel, în operațiunea militară israeliano-americană „Midnight Hammer” din 22 iunie 2025, au fost avariate instalațiile nucleare iraniene. Chiar dacă după aceasta n-au existat garanții că procesul de producție a armei nuclearea iraniene nu va continua, această operațiune a întârziat în mod semnificativ programul nuclear, încât în februarie 2026 nu era un pericol iminent producerea armei nucleare de către Iran.
Astăzi se vorbește despre un eșec al negocierilor de la Geneva ce ar fi dus la atacul de pe 28 februarie. Există și informații potrivit cărora iranienii ar fi acceptat controlul total din partea Agenției Internaționale pentru Energia Atomică, însă documentul nu s-a semnat pentru că SUA și Israel au ales calea din 28 feburarie 2026. E greu să spui că atacul de sâmbătă a fost ca urmare a eșecului negocierilor de vineri, în condițiile în care trupele americane au lucrat la constituirea dispozitivul de atac de câteva luni. Poate că, într-adevăr, prin acceptarea condițiilor, iranienii au încercat să tragă de timp, presați de mișcările de trupe ale SUA, dar asta ar însemna să ataci în urma unui proces de intenție.
Nu știm deocamdată ce s-a întâmplat, ce lucru grav a făcut ineficient ciocanul de la miezul nopții și a stârnit furia epică de dimineață. Știm acum doar că nu vom ști ce ar fi făcut iranienii după semnarea documentului la Geneva, însă am văzut ce au făcut SUA și Israel pentru ca documentul să nu fie semnat. Prin retragerea din Plan în 2018, Trump i-a invitat pe iranieni să greșească; prin atacul de pe 28 februarie 2026, le-a eliminat posibilitatea de a arăta că vor să nu mai greșească. De aici, poate rezulta orice concluzie: fie că iranienii au pus condiții de neacceptat, fie că au acceptat totul, iar lucrul acesta a fost de neacceptat pentru atingerea unui obiectiv mai… epic. Vom afla după calmarea situației.
Operațiunea „Epic Fury” este încă în desfășurare, iar cei ce au ordonat-o nu ne pot spune ce urmează după ea. Că Iranul nu va produce prea curând arma nucleară o știam din vara lui 2025, asigurați fiind de aceiași, dar ce se va întâmpla cu această țară?
Deocamdată, înregistrăm faptul că, după o perioadă de ofensivă la nivel global a blocului autoritar, acesta înregistrează o gravă avarie: unul dintre dictatori a fost eliminat, timp în care ceilalți caută încă leacuri pentru o viață mai lungă.
Ne bucurăm și de faptul că Iranul are deocamdată altă preocupare decât aceea de a furniza armament Rusiei. Ne și distrăm copios când vedem cum cei de la Kremlin acuză încălcarea de către Israel și SUA a legislației internaționale. „Uite cine vorbește!”
Ce va urma după „Epic Fury”, după acest episod scurt și spectaculos? Deocamdată, semnele arată că pentru iranieni urmează „Epic Repression”, un capitol lung și dureros pe care încă nu știm cine și cum îl va gestiona. ONU este doar îngrijorată și neputincioasă, iar Board o Peace încă nu a strâns cotizațiile.
In Venezuala SUA a dorit sa conduca tara o vreme insa au sarit toti stingistii, wokistii si comunistii de la ONU ca nu se poate, ca legile internationale, ca…
Ar fi trebuit sa se intimple la fel ca cu Germania si Japonia dupa WW2. Adica sa curete tara de putregaiurile vechi si sa imprime o noua directie. Ia ceva timp. Ce ar fi insemnat sa fie omorit Hitler dar sa ramina tot nazistii la putere? Insa asa… venezuelenii au ramas cu acelasi regim dar cu promisiunea ca sunt cuminti si colaboreaza reciproc avantajos cu SUA.
Oricum, ar mai trebui sa fie si un popor compatibil cu democratia. Iar ei sunt. A nu se confunda cu un popor islamic unde daca a zis Mohamed ca femeia valoreaza cit un ciine atunci asa este, indiferent cit o sa stea americanii acolo. Ne-ar fi prins bine si noua o tutela de 15 ani a SUA dupa 1989, sa stirpeasca agentii sovietici.
In ce-i priveste pe iranieni unii il acuza pe Trump ba ca se amesteca prea mult, ba ca nu se amesteca destul si ii lasa pe ei sa iasa pe strazi sa fie impuscati de regim. Oricum Trump e criticatul de serviciu. Nu ca nu ar furniza ocazii dar nici cind face ceva bun nu se observa. In primul rind nu poate face SUA tot, trebuie sa contribuie si iranienii. Chiar si cu manifestatii daca nu pot mai mult. E bine sa se vada dorinta poporului iranian. Foarte important. Dincolo de interesele SUA, China, Rusia, alte tari arabe, cel mai important e ce vrea poporul iranian. Da, din pacate o sa fie unii impuscati insa fara niste martiri se pare ca nu se poate. Abia apoi vine si sprijinul militar insa e bine sa se vada ca vine impotriva regimului nu impotriva poporului iranian ci in intimpinarea dorintei lui.