Azi o să vă bat la cap cu o povestioară despre un eveniment foarte recent (raportat la scara istoriei), dar care ne-a schimbat viața decisiv.
Sunt convins că citiți zilnic pe TikTok sau pe Facebook ori vă întâlniți cu persoane (chiar doctori) care vă spun cum medicamentele sunt inventate de Ocultă, de Big Pharma, ca să ne țină bolnavi. Că pentru orice boală există tratamente naturiste: frunză de brusture, tinctură de coada-șoricelului, o linguriță de miere cu apă sfințită pe stomacul gol etc.
Cei care vă spun asta au fost, destul de probabil, salvați cel puțin o dată în viața lor de aceste medicamente infame despre care spun că sunt Satana pe Pământ.
În 15 septembrie 1928, acum exact 97 de ani, bacteriologul scoțian Alexander Fleming descoperea penicilina. N-are niciun rost să încercăm să minimalizăm importanța acestei descoperiri. Studii recente estimează la cel puțin 500 de milioane numărul oamenilor salvați de antibiotice în mai puțin de un secol.
Cum s-a ajuns aici? Fleming face epocala descoperire în laboratorul Spitalului Sfânta Maria, din Londra, în timp ce face experimente care vizează virusul gripei. El observă că un anumit tip de mucegai are puternice proprietăți antibacteriene.
Ca de foarte multe alte ori în istoria omenirii, la mijloc există o uriașă doză de întâmplare. Savantul nici măcar nu sesizează, inițial, importanța descoperirii.
În august 1928, Fleming pleacă în vacanța de vară cu familia, la țară. Înainte să părăsească laboratorul, pune în mai multe borcane o cultură de streptococ. Mută recipientele pe un colț al mesei, ca să stea ferite de soare și, în același timp, pentru a nu-l încurca pe asistentul său, care rămâne peste vară să lucreze în laborator.
Întors din vacanță la 3 septembrie, pornește împreună cu asistentul la examinarea borcanelor unde plasase streptococi. Descoperă unul din borcane cu capacul deschis și cultura din interior contaminată cu un mucegai albastru-verzui. Spre marea surpriză a lui Fleming și a asistentului său, Pryce, acolo unde exista mucegai nu se aflau bacterii. În zonele din borcan unde nu ajunsese mucegaiul, bacteriile se dezvoltaseră normal. Bineînțeles, cei doi trag pe loc concluzia uimitoare că mucegaiul ucide bacteriile.
Fleming e total surprins de descoperire și exclamă: „Ce ciudat!”. Asistentul îl felicită: „Așa ai descoperit lizozimul”. Savantul face niște poze, prelevează o probă din mucegai, pentru a-l cerceta și a-l identifica, apoi se întoarce în vacanță.
Revine spre sfârșitul lunii și reia lucrul cu un nou asistent (Pryce fusese transferat la alt laborator). După mai multe cercetări, va publica un articol în Medical Research Council (MRC).
Este absolut clar că Fleming nu a înțeles colosalul impact al descoperirii sale. De altfel, el și recunoaște acest lucru în mod deschis. La 30 octombrie notează cum a colectat mucegaiul original și-l cultivă în borcane de cultură. După patru zile, constată că recipientele au dezvoltat colonii mari de mucegai. Repetă experimentul cu aceleași rezultate de distrugere a bacteriilor. Ulterior, va povesti: „Când m-am trezit, imediat după răsăritul soarelui, în 28 septembrie 1928, cu siguranță nu aveam de gând să revoluționez medicina descoperind primul antibiotic din lume, sau ucigașul de bacterii. Dar presupun că exact asta am făcut”.
Vor mai trece încă 11 ani până când un alt grup de cercetători va reuși să ducă mai departe munca lui Fleming și să pună la punct, în 1939, antibioticele.
În Al Doilea Război Mondial, anglo-americanii au avut un avantaj uriaș asupra restului armatelor lumii deoarece au dispus de acest medicament-minune, antibioticul. Penicilina a redus drastic numărul pierderilor înregistrate în rândurile Aliaților occidentali.
Azi pare imposibil de imaginat, dar până acum 70 de ani (antibioticele au pătruns lent în restul lumii și au intrat treptat în schemele de tratament) oamenii mureau din cauze acum de neimaginat. Infecții azi rezolvate în 3-5 sau 7 zile cu antibiotice erau pentru bunicii și străbunicii noștri extrem de periculoase. Orice tip de rană sau infecție (cum ar fi la dantură, de exemplu) putea duce la deces.
Brusturi, pătlagină și coada șoricelului existaseră și până atunci. Dar nimeni nu-și făcea iluzii că ar putea ajuta. Sifilisul se „trata” cu mercur, de exemplu. Infecțiile duceau frecvent la cangrene și la amputări.
Toți cei care spun azi că vor să se întoarcă la viața „simplă și sănătoasă” a strămoșilor presupun că aceștia mâncau zdravăn și se tratau modern, iar când aveau o problemă de sănătate erau operați în condițiile de azi. Realitatea e că sterilizarea instrumentarului medical și ideea de a spăla rana ca să nu se infecteze au apărut acum doar vreo 160 de ani. Poporul român de la mijlocul anilor 1800 era grav afectat de pelagră, o boală provocată de alimentația extrem de săracă (mămăliga de mei era baza), nu avea acces la medicină și în zona subcarpatică bântuia o gravă epidemie de idioție. Mulți copii se nășteau idioți din cauza lipsei cronice de iod din organisme. Această problemă s-a ameliorat greu și s-a rezolvat abia după anii 2000, când s-a introdus obligativitatea iodării sării din comerț.
Așadar, revenind la subiectul inițial: tocmai am aniversat doar 97 de ani de la descoperirea penicilinei. Inventarea antibioticelor mai avea de așteptat alți 11 ani, până în 1939.
