A dat șpagă? Să plece! Nu există corupție bună și corupție rea

Mai, oameni buni, nu merge cu găsirea de nuanțe! A dat, domnule, șpagă, dar a fost obligat! Dar au dat managerii timp de 8 ani, nu el!

Păi, oare nu eram negri de supărare că se face evaziune și că avem corupție? Aici e un caz de corupție pentru evaziune! De ce inventăm corupție bună și corupție rea? Chiar crede cineva că un angajat scoate din compania unde lucrează, timp de 8 ani, mii de euro fără a ști acționarul sau administratorul? Haideți să fim serioși!

Asta am văzut și când subiectul erau legionarismul. Stai, domnule, că erau unii mai puțin răi! Că au făcut opoziție comuniștilor! Adică avem extremism toxic, unul mai puțin toxic și unul bun? Iarăși nuanțe?

Asta văd și când vorbim de populism. Unii promovează tot felul de decizii minore și își pun eticheta de salvatori. Păi, avem și populism acceptabil și unul condamnabil?

Și lista poate continua cu trumpismul. Care e bun când dă, dar era rău când nu dădea! Păi trumpismul e extremism în ambele situații!

Scriam zilele trecute că marea provocare a prezentului e că democrația nu mai este contestată frontal, ci este golită de conținut din interior, în numele ei însăși.

Dar observ că începem să ne obișnuim cam mulți cu nuanțele. Și uite așa dispar principiile și regulile. Și într-o zi ne vom întreba iar cum naiba de am ajuns la marginea unei prăpastii. Ce nu se înțelege e că prin graba asta de a ne proteja favoriții găsind nuanțe, în realitate îi susținem pe extremiști!

***

Noi trăim acum iar în etapa spiritului reacționar. Cum se va întoarce istoria împotriva democrației în acești ani.

Rămân în continuare surprins pentru că găsim tot felul de explicații pentru degradarea sistemelor democratice și găsim mereu noi vinovați. Dar observ că nu înțelegem ce am construit și ce am acceptat. Toți! Și încă facem asta.

Democrația aproape că a dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (WW2). Doar 12 democrații mai existau la finalul războiului. Însă imediat după, democrația începe să cucerească lumea. Din 1970 și până în 2010, dictaturile de dreapta și de stânga s-au prăbușit aproape peste tot: în America Latină, Asia de Est, Africa Subsahariană și în țările eurasiatice din fostul bloc estic.

Până la începutul secolului XXI, aproximativ jumătate din toate țările lumii deveniseră democrații. Timp de decenii, lumea părea să meargă într-o singură direcție: democrația. După prăbușirea comunismului, după victoria împotriva fascismului și consolidarea modelului liberal occidental, se credea că epoca autoritarismului apusese.

A fost o dezvoltare incredibilă și rapidă, după ce autoritarismul a fost forma de guvernare ce a dominat umanitatea timp de mii de ani. În doar câteva decenii, democrația a cucerit lumea, iar după 1989 părea că nimic nu o mai poate pune în pericol. Mai ales că fostele țări comuniste se democratizau rapid, în doar 10 ani! Limbajul democrației (drepturile omului, alegerile libere, libertatea de exprimare, autonomia individuală) erau limbajul de bază al politicii globale, iar SUA conducea lumea democrată.

Francis Fukuyama formula în 1989 celebra sa teorie despre „sfârșitul istoriei”, sugerând că democrația liberală nu mai are adversari ideologici reali și că va fi etapa finală în evoluția societății. Însă ceea ce părea finalul unei lungi confruntări s-a dovedit, în timp, doar o pauză în istoria conflictului dintre libertate și puterea exclusivistă.

Tot el prezicea că însăși victoria sistemului conține germenii unei crize viitoare. „Niciun regim — niciun «sistem socio-economic» — nu poate mulțumi toți oamenii, în toate locurile. Asta include și democrația liberală”, scria el în carte. „Nemulțumirea apare tocmai acolo unde democrația a triumfat cel mai deplin: este o nemulțumire față de libertate și egalitate. Astfel, cei care rămân nemulțumiți vor avea întotdeauna potențialul de a reporni istoria”.

Astăzi, democrația este din nou sub atac. Nu din afară, nu de la ideologii revoluționare ori dictatori clasici, ci din interiorul propriilor sale sisteme — sub forma a ceea ce se numește spiritul reacționar. Dar ne-am făcut că nu vedem, nu am vrut să înțelegem și am acceptat golirea democrației de valori. Mai grav e ca am acceptat lideri care au planificat demolarea democrației și îi acceptăm și azi.

Începând cu anii 2000 s-a observat o intensă activitate antidemocratică în democrații consolidate sau în curs de dezvoltare: Austria, Turcia, India, Ungaria, Israel, Brazilia, Polonia, Franța, Marea Britanie și în final SUA.

Acest spirit nu se manifestă prin tancuri sau cenzură totală, ci prin retorică populistă, alegeri manipulate, loialități etnice și religioase, promisiuni că „vechile valori” pot fi restaurate. Lideri din Ungaria, India, Israel, SUA, Brazilia și Polonia au demonstrat cum poate fi atacată democrația nu în numele dictaturii, ci chiar în numele „voinței poporului”. Ei nu neagă alegerile, ci le folosesc ca instrument pentru a submina justiția, pluralismul și drepturile minorităților.

Așa am ajuns și în România cu AUR sau cu un sprijin masiv pentru comunism, chiar dacă vorbim de extreme. Dar ce fel de democrație am construit după 1990? Cât s-a golit și la noi democrația în ultimii 10 ani? Și oare ce am făcut pentru a opri acest proces atent pus în practica de partidele care au condus România?

Fiecare dintre aceste noi mișcări autoritare s-a prezentat ca fiind profund și autentic democratică. Deși partidele respective atacau deschis valori asociate democrației – precum liberalismul, multiculturalismul sau secularismul –, toate insistau că susțin ideile de bază ale suveranității populare și alegerilor libere.

Un sondaj Pew din 2017, realizat în 38 de țări, a arătat că mari majorități – o medie de 78% pe țară – considerau că „un sistem democratic în care reprezentanții aleși de cetățeni decid ce legi se adoptă” este o modalitate bună de a conduce o țară.

Conștienți de această realitate, autocrații din întreaga lume au început să adopte o retorică mai democratică.

În cartea lor din 2022, „Spin Dictators”, politologii Serghei Guriev și Daniel Treisman au documentat cantitativ o transformare a autoritarismului global: o trecere de la represiunea violentă fățișă la obținerea consimțământului prin alegeri false și controlul presei.

În Europa, punctul de cotitură a fost anul 2015. Criza refugiaților, declanșată de conflictele din Siria și Afganistan, a provocat cel mai mare val migrator de la al Doilea Război Mondial. Cancelarul Angela Merkel a răspuns cu o politică a „ușilor deschise”. În teorie, a fost un act de umanitate și respect pentru valori universale. În realitate, a fost o oportunitate perfectă pentru partidele de extremă dreaptă: să cultive frica de celălalt, să agite resentimentele față de multiculturalism, să revendice protejarea „majorității autohtone”.

Partide precum Alternative für Deurschland (AfD) au crescut brusc în sondaje. Alegători care anterior susțineau partide moderate precum CDU (creștin-democrați) s-au mutat în masă către extrema dreaptă. Nu pentru că și-au schimbat valorile, ci pentru că ordinea politică tradițională nu le mai reflecta anxietățile legate de identitate, etnie și religie.

Studiile arată că nivelul veniturilor sau șomajul au contat puțin. Adevărata cauză a radicalizării a fost teama față de schimbarea compoziției culturale a societății. În Germania, țara care și-a asumat istoria și care imediat după WW2 a dus o luptă continuă cu propriul trecut, inclusiv în sistemul educațional, începea să fie călcată de extremism. Și acesta a fost un semnal puternic.

Aici se activează spiritul reacționar – o tendință profundă, istorică, de a reacționa împotriva egalității, libertății și schimbării sociale, în favoarea unei ierarhii „naturale”: o societate în care domină o majoritate etnică, religioasă sau de statut. Nu e o ideologie articulată, ci o stare de spirit colectivă, care cere „restaurare”, „ordine”, „tradiție”, deseori sub forma unei nostalgii periculoase pentru trecut.

Iar această dinamică nu este limitată la Europa. În Israel, conflictele identitare s-au intensificat, iar dreptei religioase i-a fost tot mai ușor să exploateze tensiunile dintre statul evreu și populația palestiniană. În India, Guvernul Modi a alimentat o criză artificială a identității, promovând o viziune etnonaționalistă hindusă, în contrast cu idealul fondator al unei Indii seculare și pluraliste. În SUA, perioada post-Obama a generat o reacție profundă a unei părți din societate, care a dus la alegerea lui Donald Trump și la un val de retorică antidemocratică, rasistă și misogină, disimulat în lozinci despre „mândrie națională”.

Toate aceste mișcări au în comun același mecanism: se prezintă ca democratice, dar acționează pentru a restrânge democrația. Ele vor alegeri, dar le vor controlate. Vor o „voce a poporului”, însă doar a unui popor – cel care se conformează tiparului tradițional.

Aceasta este marea provocare a prezentului: democrația nu mai este contestată frontal, ci este golită de conținut din interior, în numele ei însăși. Iar mulți alegători acceptă asta, pentru că simt că democrația nu le mai servește interesele – ci doar elitelor, minorităților, „celorlalți”.

Această nouă generație de autocrați – Putin, V. Orban, Narendra Modi, Trump – preferă manipularea subtilă în locul brutalității. Își subminează rivalii prin schimbări legislative și campanii media orchestrate, în loc să-i aresteze sau să-i execute. Controlează mass-media prin intermediul oligarhilor prieteni sau al reglementărilor economice, mai degrabă decât prin cenzură directă. Își slăbesc instituțiile democratice treptat, printr-o serie de pași aparent legali, prezentându-se în continuare ca lideri ai unor democrații autentice.

Această abordare funcționează nu doar pe plan intern, ci și pe scena internațională. Într-un climat global în care susținerea pentru democrație este încă standardul dezirabil, acești „dictatori de fațadă” pot participa la summituri, pot atrage investiții și pot colabora cu state democratice fără a fi imediat ostracizați, atât timp cât mențin aparențele. Sau în cazul lui Trump, cat timp își folosește puterea militară și economică a țării pentru a șantaja alte democrații, urmând a le impune noi reguli și noi constrângeri.

Într-un fel, aceasta este ironia supremă a epocii post-Război Rece: succesul global al democrației i-a obligat chiar și pe dușmanii ei să vorbească în limbajul libertății.

Dar acest lucru vine cu un cost.

Pentru că, atunci când democrația este pervertită în formă, dar golită de conținut, oamenii încep să-și piardă încrederea în întregul sistem. Alegerile devin suspecte. Justiția pare subordonată. Presa pare partizană. Și astfel, în loc să întărească democrația, aceste regimuri o subminează treptat din interior – până când, într-o zi, cetățenii realizează că nu mai trăiesc într-o democrație reală, ci într-o imitație.

Și aici suntem acum. Ni se oferă o imitație a democrației, iar elitele sunt fie păcălite, fie devin parte a acestui nou sistem. Sau e prea multă lașitate pentru a se opune.

Rezultatul a fost că mișcările politice de pretutindeni, dar mai ales cele din democrații aparent consolidate, au avut tot mai multe motive să dezvolte justificări care să sune democratic pentru acțiunile lor, să-și „americanizeze” politica. Identificând „dușmani interni” care reprezentau schimbările sociale nedorite, aceste mișcări au învățat cum să mobilizeze o parte a publicului împotriva acestor dușmani, în numele protejării unei majorități omogene – un manual ironic, dar universal, pentru succesul antidemocratic.

Studierea retoricii acestor noi mișcări autoritare ne ajută să înțelegem cum au ajuns să atragă masele. Dar nu explică de ce oamenii sunt astăzi în mod special atrași de viziunea lor politică.

Aici intervine teoria „spiritului reacționar”, care ne ajută să înțelegem fenomenul.

Pe măsură ce democrația s-a extins la nivel global, la fel s-au intensificat și disputele politice legate de inegalitate. Aceste conflicte, într-un fel sau altul, au adus în prim-plan tensiunile legate de statut și identitate – condiții ideale pentru ca spiritul reacționar să amenințe democrațiile, atât vechi, cât și noi.

Aceasta este realitatea structurală de fond care a permis dreptei autoritare să pătrundă în scenă, țară după țară. În astfel de condiții, tot ce era nevoie pentru a declanșa un „incendiu reacționar” era o scânteie: un șoc extern, o mișcare vizibilă de stânga în favoarea schimbării sociale, un lider abil din tabăra reacționară. Și am tot avut în ultimii cinci ani: pandemie, război, criza energetică, inflație, scăderea puterii economice, Trump!

Fukuyama avea dreptate: nemulțumirea față de libertate și egalitate poate reporni istoria. Iar spiritul reacționar, când devine dominant, nu doar că amenință democrația, o poate transforma într-o simplă mască, sub care se ascunde o nouă formă de autoritarism cu față populară.

P. S. Acest text conține citate din Francis Fukuyama și analize din “Spiritul Reacționar” de Zack Beauchamp, jurnalist și analist. Recomand analizele lui Beauchamp!

DE ACELAȘI AUTOR:

* Reformă cu rugăminți

* Reparați ce-ați stricat! Rușine n-aveți. Credibilitate, nici atât

* Fusta lui Ciolacu