DOSARUL UNEI MARI ERORI (Episodul 2): Dumitru Stăniloae – propagandist fervent al Dictaturii Regale a lui Carol al II-lea

Scurtă introducere

Episodul 1 AICI

În Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (vol. XI – 2016), cu titlul „Traversând Comunismul – Conviețuire, conformism, compromis”, se consemnează că, la sfârșitul anului 1957, Serviciul Independent din Direcția a III-a a Securității (care realiza munca informativă în penitenciare), în colaborare cu Serviciul Cultural-Educativ din Direcția Generală a Penitenciarelor și Coloniilor de Muncă, a lansat cel de-al doilea val al reeducărilor din închisorile comuniste. O direcție majoră a „restructurării deținuților” a fost politica de fidelizare a personalităților politice și culturale care se bucurau de prestigiu în rândul deținuților.

Această activitate se desfășura la Aiud, în cadrul unor „ședințe de club”, și a fost realizată cu implicarea unor personalități interbelice încarcerate, precum legionari ca Victor Biriș, Radu Gyr și Victor Vojen, fascistul antonescian Nichifor Crainic sau preoții ortodocși pr. Dumitrescu-Borșia (fost legionar, coordonatorul Clubului de reeducare a preoților) și pr. Dumitru Stăniloae (fost propagandist și ideolog naționalist de inspirație legionară).

Conform Anuarului IICCMER din 2016, „punctul culminant al reeducării l-a reprezentat ședința de club din ianuarie 1963 la care au participat peste 500 de încarcerați. Pretextul ședinței a fost reprezentat de eliberarea a 472 de deținuți, moment prin care Grupul Operativ Aiud (care implementa reeducarea – n. red.) voia să le confirme celor închiși «bunele intenții» ale regimului”.

Cu această ocazie, preotul Dumitru Stăniloae a rostit, de la prezidul adunării, un discurs despre incompatibilitatea dintre creștinism și ideologia legionară și despre dimensiunea anticreștină a crimelor legionare.

Discursul lui Stăniloae s-a încheiat cu un apel către deținuți (în majoritatea lor, membri ai Mișcării Legionare) în favoarea noii orânduiri sociale comuniste. Cităm:

„Nu ezitați a vă rupe sufletește de o asemenea concepție depășită de vreme în toate elementele ei! Nu plângeți lângă zidul învechit și ruinat al organizației legionare, ci pășiți spre cetatea nouă care se construiește tot mai mândră în viața poporului român și pe ale cărei porți stă scris Cetatea Libertății! Cristos îmi spune mie: «Credincios, dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu!». Dumnezeu nu cere cele ale Cezarului, nici să mă opun Cezarului. Nu trebuie să deduc din credință concluzii împotriva statului. Socialismul este rezolvarea radicală și definitivă a problemei sociale, o necesitate istorică a vremii noastre. Se va impune pretutindeni. E treapta nouă la care s-a ridicat omenirea în mersul ei necontenit înainte, o treaptă care nu mai poate fi dată înapoi”.

Cu 23 de ani înainte de înfiorătoarea capitulare morală în fața dictaturii comuniste, comisă în închisoarea de la Aiud (unde cei mai mulți dintre deținuți au refuzat să participe la „reeducare”!), același preot ortodox Dumitru Stăniloae scria în celebra publicație „Telegraful Român” (pe care o conducea în calitate de redactor-coordonator), în toamna anului 1940, la aproximativ o săptămână de la proclamarea Statului Național Legionar, în editorialul de fond cu titlul „Restaurarea românismului în destinul său istoric” și semnat cu inițialele D. S. Cităm:

„Azi, neamul nostru prinde din nou în mână sabia Arhanghelului păzitor al creștinătății pe care i-o întinde Dumnezeu. Azi ne constituim iar în stat străbătut de credința în Dumnezeu, în cetățuie avansată ce stă dârză și inexpugnabilă în fața haosului păgân. Acesta credem că e sensul revoluției de azi în viața Statului nostru, sensul transformării în Stat Național-Legionar, sub patronajul Arhanghelului Mihail, războinicul lui Dumnezeu împotriva puterilor agresive ale răului. Îl revendică și alte neamuri pe Arhanghelul Mihail ca patron (de pildă germanii, după cum se poate vedea în cartea amintită a lui F. Saure), dar niciun neam n-a împlinit și nu împlinește atât de desăvârșit lucrarea Arhanghelului Mihail, pe planul văzut al istoriei, ca neamul nostru”. (Telegraful Român, 22 septembrie 1940)

Din studierea articolelor publicate în „Telegraful Român”, în perioada în care preotul profesor Dumitru Stăniloae a fost redactor-coordonator al publicației, rezultă limpede asumarea de către Stăniloae a ideologiei naționaliste (cu evidente accente filetiste și legionare).

Unii dintre apărătorii lui Stăniloae comit eroarea de a echivala lepădarea de legionarism a lui Stăniloae, manifestată explicit în cadrul colaborării entuziaste a acestuia cu regimul comunist, cu o căință a lui pentru faptul că a promovat intens și agresiv ideologia legionară (naționalistă, extremistă și antisemită).

De fapt, acceptarea de către Stăniloae a implicării sale în reeducarea preoților legionari deținuți politici în închisoarea de la Aiud (să nu uităm că un alt preot legionar, preotul Ilarion Felea, propus pentru canonizarea ca sfânt al BOR, a refuzat reeducarea și a murit tot în închisoarea comunistă de la Aiud, în 18 septembrie 1961, în aceeași perioadă în care era deținut și Stăniloae!), colaborarea lui la „Glasul Patriei” – revista publicată sub controlul Securității – și, nu în ultimul rând, bunăvoința manifestată de dictatura comunistă față de Stăniloae, căruia i-au fost îngăduite numeroase deplasări în Occident, reprezintă dovezi clare că Stăniloae s-a lepădat de legionarism NU din căință și NU pentru că ar fi conștientizat caracterul demonic și sângeros al legionarismului, ci doar pentru a supraviețui fizic și a beneficia de susținerea regimului comunist în sfera clericală și academică.

Ce surprinde și dezgustă la Dumitru Stăniloae – considerat a fi cel mai mare teolog al BOR – este modul în care acesta caută să se facă util formelor de dictatură care au existat în România, în secolul XX.

În acest episod, vom prezenta susținerea pe care a acordat-o pr. Dumitru Stăniloae, în paginile „Telegrafului Român” (publicație pe care o conducea ca redactor-coordonator), pentru proiectele fanteziste, aberante și (fără echivoc!) autoritariste și anti-democratice inițiate și implementate de Regele Carol al II-lea în timpul Dictaturii Regale.

Din fragmentele de articole prezentate se va înțelege, mai presus de orice dubiu, că Dumitru Stăniloae a susținut fără ezitări morale și cu toată puterea lui creatoare Dictatura Regală instaurată de Carol al II-lea, o dictatură care i-a oferit posibilitatea să-și exprime plenar și fără opreliști toată antipatia pe care o avea pentru valorile democrației și, totodată, admirația lui pentru oportunitățile pe care le oferea Dictatura Regală promovării și implementării viziunii naționalist-ortodoxiste (implicit filetiste) care anima gândirea lui Stăniloae, în epoca respectivă.

Pr. Dumitru Stăniloae – susținător fervent al partidului unic inventat de Carol al II-lea: Frontul Renașterii Naționale

Propagandistul naționalist Dumitru Stăniloae nu a ezitat să-și ofere talentul scriitoricesc și geniul teologic Regelui Carol al II-lea, promovând prin intermediul „Telegrafului Român”, în rândul preoțimii ortodoxe, Frontul Renașterii Naționale – „jucăria” politică prin care Carol al II-lea a instaurat Dictatura Regală.

Frontul Renașterii Naționale a fost înființat prin Decret Regal emis în ziua de 15 decembrie 1938. Din oficiu, toți membrii Consiliului de Coroană dobândeau calitatea de membri ai FRN, iar cetățenii cu vârsta de peste 20 de ani puteau solicita aderarea la acest partid unic. Apariția acestei formațiuni politice controlate de Regele Carol al II-lea a fost pregătită de Armand Călinescu, acesta stabilind, într-un memoriu prezentat Regelui în 20 oct. 1938, obiectivele, structura organizatorică și atribuțiile principale ale viitorului partid. În memoriu, Armand Călinescu sublinia că „orice revenire la sistemul vechilor partide (sistemul democratic – n. red.) ar fi un dezastru”.

În numărul din 25 decembrie 1938 al „Telegrafului Român” (coordonat de Stăniloae), în articolul „Noua îndrumare politică – Frontul Renaşterii Naţionale”, este elogiată apariția partidului unic confecționat de Regele Carol al II-lea, instrument politic prin care acesta își va consolida regimul de dictatură tocmai instaurat. Cităm:

„Vremea agitaţiei naţionale şi a luptelor sterpe dintre fiii aceleiaşi ţări a trecut. Prin proectul de lege din 15 Dec. 1938 s’a creiat «Frontul Renaşterii Naţionale» — organizaţie politică unică ce va concura la bunul mers al treburilor statului, în atmosfera şi ritmul noului regim de refacere al ţării. Această nouă organizaţie politică are de scop să mobilizeze toate conştiinţele româneşti, pe toţi bunii patrioţi, în vederea consolidării statului şi propăşirea patriei. (…) Patria românească nu va mai fi îmbucătăţită în partide mari şi mărunţele, cu diferiţi şefi, cari se certau între sine. Suntem convinşi că toţi cetăţenii tineri şi bătrâni se vor înscrie în «Frontul Renaşterii Naţionale», cu un singur gând, într’un singur avânt de înfrăţire. Noua falangă de cetăţeni va menţine nezdruncinată legătura dintre Coroană şi Ţară, completând aşezămintele parlamentare, administrative, de care statul va avea trebuinţă”.

Regăsind probabil în dictatura instaurată de Rege un cadru propice manifestării ideologiei naționaliste, în numărul din 15 ianuarie 1939 al Telegrafului Român (pe care-l conducea în calitatea de redactor-coordonator), în editorialul „Principii de Renaștere Națională”, preotul Dumitru Stăniloae elogia dispariția sistemului democratic pluripartidist, și prăbușirea societății românești în Dictatura Regală. Cităm:

„Noi trecem acum dela forma individualistă, liberală, raţionalistă, democrată a vieţii sociale, la cea naţional-solidaristă, susţinută, cum e şi firesc, nu de raţiunea care separă, ci de credinţa religioasă care uneşte. Va fi fost necesară la vremea ei şi forma individualistă liberală a vieţii, pentru a se pune în valoare marea însemnătate a omului. Şi cu siguranţă că şi în această formă de viaţă socială omul cu bune intenţiuni, care şi-a conceput viaţa ca un mandat dela Dumnezeu, a găsit prilejuri să servească lui Dumnezeu şi binelui. Iată «Frontul Renaşterii Naţionale», care e chemat să transforme radical viaţa noastră publică!

Clar cuvintele «Front» şi «Renaştere» vorbesc de o mentalitate nouă, solidaristă şi religioasă. Căci în front omul nu-şi mai urmăreşte interesele sale, ci trăeşte exclusiv pentru biruinţa comună, iar renaşterea presupune credinţa într’un mister: în zăcăminte de forţă ascunse, amorţite, nevăzute cari nu pot fi deslănţuite decât prin credinţă, cum spune deviza tuturor noilor înjghebări ale acestui început de epocă nouă. Însăşi unicitatea «Frontului», pentru toată ţară, este iarăşi un semn al tendinţii vremii noastre de-a uni pe toţi fiii neamului într’o familie. Înainte era tendinţa de fărâmiţare. Fiecare voia să aibă o părere, un ideal deosebit. Astăzi toate deosebirile amuţesc, mai bine zis se topesc într’un ideal unic, esenţial, acel al binelui neamului. Dar această amuţire a deosebirilor, căderea lor la proporţia reală a micimii pe care o reprezintă, nu ar fi posibilă dacă ar fi rămas raţiunea drept for de judecată şi nu s’ar fi ridicat în locul ei iubirea şi credinţa, puteri exclusiv religioase.

Cei ce au iniţiat acest «Front al Renaşterii Naţionale» au fost prea bine conştienţi de temeiurile pe cari trebue să se sprijinească, de valorile ce trebue să le promoveze, de idealurile cărora trebue să-i servească, dacă vrea să poată izbândi. Deaceea au şi fixat, în «Regulamentul» ce i l-au dat, fiinţa şi rosturile lui astfel: «El urmăreşte înălţarea ‘patriei prin întărirea ideii naţionale şi a solidarităţii fiilor ei, întărirea familiei ca celulă socială, crearea unei vieţi spirituale prin desvoltarea credinţei creştine şi a culturei autohtone, prin propăşirea materială, prin obligativitatea muncii».

Solidarism naţional, şi deaceea întărirea familiei, căci dacă nu-ţi iubeşti familia, nu-ţi poţi iubi neamul care creşte din familie, credinţă creştină ca bază a iubirii de familie şi de neam, ca putere ce te scoate din egoism, şi muncă pentru neam, care tot numai prin creştinism devine din marfă târguită în tulburări şi nemulţumiri continue, misiune dela Dumnezeu în slujba aproapelui, complex de fapte izvorâte dm credinţă! Acesta e programul «Frontului», program sută la sută creştin”.

În numărul din 22 ian. 1939, redacția „Telegrafului Român”, sub coordonarea lui Stăniloae, revine asupra subiectului și prezintă „Ideile de bază ale Frontului Renaşterii Naționale”, așa cum acestea sunt prezentate în…

… „luminoasa cuvântare, ținută de curând la radio de dl Armand Călinescu, ministrul de interne: ideea naţională, respectul familiei, credinţa creştină, ideea de muncă. Credinţa creştină, pe care de asemeni se sprijină marea mişcare a F. R. N., dă vieţii un sens şi o valoare morală; şî aci, suntem pe linia celor mai înălţătoare tradiţii româneşti. În cursul sbuciumatei noastre istorii, credinţa creştină şi Biserica au dat poporului tăria sufletească şi încrederea în dreptatea cauzelor pentru care a luptat. Preoţii, cu crucea’n fruntea oştilor, Biserica rămasă cu statornicie în cursul veacurilor factor de înalt naționalism, credinţa care ne-a susţinui şi ne-a unit în ceasuri grele — toate acestea sunt adânc săpate în sufletul nostru românesc. Prin credinţă am rezistat şi am izbândit, prin credinţă vom izbândi. FRN îşi întregeşte ideologia de bază prin comandamentele muncii şi disciplinei”.

Este inutil a mai insista asupra filetismului care erupe din aceste idei…

În același număr, undeva, în cuprinsul rubricii „Informațiuni”, este prezentată discret o știre din Germania lui Hitler:

„Ultimul… într’un discurs, ţinut în 15 l. c. la Detmund (Germania), dl Alfred Rosenberg declară, că problema jidovească nu poate fi rezolvită pentru Germania decât atunci, când ultimul jidov va fi părăsit teritoriul german”.

În numărul din 4 iunie 1939 al „Telegrafului Român” (coordonat de pr. Dumitru Stăniloae), este publicat un amplu articol despre întrunirea organizației bisericești „Oastea Domnului”, sub titlul „Congresul societății misionare «Oastea Domnului»”. Articolul consemnează elogiul pe care-l aduce Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului (sub ascultarea căruia activa Stăniloae) colaborării dintre Biserica Ortodoxă Română și partidul unic inventat de Carol al II-lea, anume Frontul Renașterii Naționale. Cităm:

„O renaştere sufletească porneşte numai din contactul cu Izvorul Vieţii. Când s’a ivit Frontul Renaşterii Naţionale am zis: iată acum rosturile Oastei. Oastea Domnului a ajuns actuală prin ideia renaşterii. Nu-i posibilă o renaştere naţională fără o renaştere religioasă. Numai prin credinţă în Dumnezeu se va putea face o renaştere sufletească. Oastea Domnului prin credinţă stă în slujba renaşterii naţionale. Celce a contribuit cu ceva la renaşterea sufletului românesc, este cu adevărat un iubitor de ţară şi neam”.

Articolul consemnează că lucrările Congresului se încheie cu trimiterea unei „telegrame de adânc devotament M. S. Regelui Carol II”…

În numărul din 29 octombrie 1939, Dumitru Stăniloae semnează articolul cu titlul „Programul Frontului Renașterii Naționale”. Teologul ortodox consideră că Frontul Renașterii Naționale „a venit acum un an ca un val de înoire spirituală a atmosferei publice din ţara noastră, ca un val de împrospătare pornit din mintea şi mima regească, încălzite de iubire nesfârşită pentru ţara aceasta. Peste rănile produse de desbinările politice anterioare, peste descurajarea lăsată de incapacitatea partidelor politice, peste pustiul neroditor produs de vântul uscăcios al egoismelor de tot felul, mişcarea Frontului Renaşterii Naţionale s’a revărsat vindecătoare, aducătoare de avânt proaspăt, de înmugurire a întregului peisagiu etnic şi social al ţării noastre”.

O mai explicită aderare publică la Dictatura Regală cu greu se poate afla…

În viziunea lui Stăniloae, Programul Frontului Renașterii Naționale „este programul sufletului românesc şi al trebuinţelor noastre. Este programul care nu face altceva decât să adune oftaturile noastre prea îndelungate”.

După o descriere în sinteză a principalelor puncte din Programul FRN – care aveau ca finalitate transformarea societății românești conform viziunii naționaliste a Regelui Carol al II-lea –, Dumitru Stăniloae concluzionează entuziasmat:

„Sunt atâtea lucruri minunate în programul Frontului Renaşterii Naţonale, încât va trebui să mai revenim asupra lor. Acest program trebue să ne fie şi el un îndemn de-a ne încadra cu entuziasm în mişcarea Frontului şi de-a i da tot sprijinul nostru sincer şi neprecupeţit”.

În ultimul an al Dictaturii Regale, Regele Carol al II-lea încearcă o reformare a partidului său unic, Frontul Renașterii Naționale. „Telegraful Român”, sub coordonarea lui Dumitru Stăniloae, nu ratează ocazia de a promova încercările lui Carol al II-lea de a face „frecventabil” pentru români partidul său unic, de inspirație fascistă, și publică în numărul din 28 ianuarie 1940 o știre despre acest important eveniment politic din viața Dictaturii Regale. Cităm:

„Decretul-Lege pentru organizarea F. R. N. a fost semnat de Suveran şi publicat în M. O. din 20. 1. c. — Noua organizare a Frontului Renaşterii Naţionale se întemeiază pe două principii: 1. Principiul unirii tuturor forţelor politice într’un singur mănunchi, având ca unic scop înălţarea patriei; 2. Principiul reprezentării categoriilor profesionale prevăzute în Constituţie.

F. R. N., cu deviza «Regele, Naţiunea, Munca şi Credința», este singura organizaţie politică în România. Sediul central al F. R. N. se află în Capitala ţarii. Decretul-lege arată: cine poate cere înscrierea de membru în F. R. N„ cum se face organizarea: comunală, de plasă, judeţeană, de Ţinut şi centrali. Se înfiinţează: cercurile de studii pentru problema de economie, sociale, administrative şi culturale; se formează Garda Naţională cu anumite atribuţii. Regulamentul se va întocmi conform prevederilor legii. Se abrogă toate dispoziţiile contrare prezentei legi”.

Deși spre sfârșitul Dictaturii Regale era evident că partidul unic al lui Carol al II-lea este un eșec lamentabil, totuși, reprezentanții ierarhiei Bisericii Ortodoxe rămân loiali Dictaturii Regale și Regelui Carol al II-lea și se implică în promovarea acestei formațiuni politice.

„Telegraful Român”, coordonat de Dumitru Stăniloae, continuă să prezinte știri despre activitatea F. R. N., popularizând în rândul preoțimii activitatea partidului unic al lui Carol al II-lea.

În numărul din 4 februarie 1940, „Telegraful Român” prezintă informații despre întrunirile publice organizate în Transilvania de către Frontul Renașterii Naționale, cu ajutorul și implicarea nemijlocită a ierarhilor ortodocși. Cităm:

„Organizaţia F. R. N. este reglementată prin Decretul-Lege publicat în 20 Ianuarie 1940 în Monitorul Oficial. În scop de a lua contact cu spiritul masselor şi cu necesităţile lor, şi în acelaş timp spre a lămuri membrii Frontului asupra noilor dispoziţi din decretul-lege menţionat, se organizează o serie de întruniri publice în părţile ţării dincoace de munţi.

Astfel s’a ţinut la 21 Ian. c. în oraşul de frunte al Bihorului, în Oradea, o bine cercetată adunare, sub preşedinţia d-lui secretar general Victor Moldovanu, de faţă fiind, pe lângă delegaţiile satelor Bihorului, toţi fruntaşii localnici ai Frotului.

După cuvântarea de salutare a d-lui preşedinte al adunării, a luat cuvântul P. S. episcop Nicolae al Orăzii şi într’o măeastră cuvântare, ţinută în numele bisericii străbune a neamului din acest colţ de ţară, urează cea mai desăvârşită izbândă în misiunea patriotică pornită de conducătorii Frontului. P. S. episcop al Orăzii a spus: «Frontul Renaşterii Naţionale, această nouă formă de organizare politică a naţiunii, este una din formele pe care le ia şi în care se întruchipează reculegerea şi grija noastră de acum»”.

„Telegraful Român”, coordonat de Dumitru Stăniloae, participă la efortul făcut de Dictatura Regală de a promova Frontul Renașterii Naționale și de a face atractiv pentru români partidul unic al Regelui Carol al II-lea.

Astfel, în numărul din 18 februarie 1940, se publică articolul cu titlul „Deviza F. R. N. este deviza neamului”, sub semnătura dr. Gheorghe Preda, începutul unei serii în care sunt recapitulate principiile înființării și funcționării acestui partid unic de inspirație fascistă. Cităm:

„În decretul lege asupra organizării Frontului Renaşterii Naţionale există la articolul 2 deviza acestei organizaţii cuprinsă în cuvintele: Regele, Naţiunea, Munca şi Credinţa.

F. R. N. ca organism politic integral, unic în statul român, urmăreşte precum ştim: înălţarea Patriei prin întărirea ideii naţionale, a cultului monarhic, a solidarităţii fiilor ţării, a familiei; desvoltarea credinţei creştine şi a culturei autohtone; o propăşire materială cu obligativitatea şi cinstirea muncii; o preţuire a dreptăţii sociale precum şi o organizare profesională în concordanţă cu prevederile Constituţiei”.

În viziunea autorului, care este una naționalistă și filetistă, „noul stat român, una deci cu Biserica şi cu neamul, constitue o sinteză organică a Încorporărei unitare a celor două forţe: Coroana şi Naţiunea. F. R. N., ca o spiritualizare în aspect profund etnic a legăturilor politice şi sociale dintre Coroană şi Naţiune, nu poate avea o deviză mai potrivită cu aceea ce i s’a dat. Cercetând mai de aproape miezul etnicului nostru şl acel al expresiei real creştine, cercetând instinctul de conservare a neamului şi a creştinătăţii noastre, putem constata şi mai bine întru cât deviza F. R. N. poate fi deviza neamului”.

În numărul din 24 februarie 1940 al „Telegrafului Român” e continuată prezentarea principiilor de funcționare a partidului unic și – în aceeași abordare naționalistă, etnicistă și filetistă – se consemnează că:

„F. R. N., ca organizaţie integrală şi absolută, este creiată în sens etnic pe cale plebiscitară, cu scopul de a realiza acordul între viaţa însăşi a naţiunii şi formele ei de manifestare şi desvoltare, cu scopul de a stabili armonia dintre libertate şi datorie, dintre istorie şi conştiinţa naţională etnică, rămâne permanent în miezul realităţilor româneşti în directă şi sufletească atingere cu nevoile generale ale maselor şi cu interesele superioare româneşti.

În conformitate cu cea de a Il-a noţiune a devizei sale, F. R. N. propagă: ideia naţională de desvoltare şi întărire a naţiunii pe principiul solidarităţii generale şi de rezistentă apărare şi adaptare la orice incursiuni din afară şi dinăuntru; propagă subordonarea intereselor personale, intereselor etnice de existenţă a naţiunii şi aduce îndemnul ca naţiunea română, conştientă de virtuţile de care am vorbit mai sus şi de menirea ei, să se arate vrednică de aceste virtuţi, vrednică de sacrificiul făcut pentru naţiune de acei ce zac în sutele de mii de morminte de pe cuprinsul ţării şi cărora le datorăm ceea ce avem”.

Serialul dedicat promovării Frontului Renașterii Naționale continuă în paginile „Telegrafului Român” coordonat de Dumitru Stăniloae, astfel că în numărul din 10 martie 1940 e publicat un nou episod sub semnătura aceluiași dr. Gheorghe Preda, în care se prezintă o altă componentă a devizei FRN, anume munca. Cităm:

„A treia noţiune din deviza F. R. N. este munca. (…) Biserica creştină a ridicat munca la o treaptă pot zice de sfinţenie şi românul e prin excelenţă creştin. Considerând munca ca venită dela Dumnezeu, o îndeplineşte bucuros nu numai pentru nevoile lui, dar şi pentru cele ale altuia sau ale statului.

Vrednicia neamului nostru sub acest raport este cunoscută, şi ea înlesneşte mult acţiunea F. R. N. În convingerea că munca cinstită şi folositoare înobilează pe om şi constitue o condiţie a sănătăţii sale fizice, sufleteşti şi morale, F. R. N. cere ca, pe teren agricol, fiecare palmă de pământ să fie pusă în valoare; pe teren industrial şi pe cel comercial cere o muncă care să îngădue ieftinirea producţiei de consum; iar pe teren intelectual – una care să dea condiţii prielnice culturei şi creaţiei. (…) F. R. N. preconizează o promovare în sens etic şi etnic a valorilor reale profesionale, şi o selecţionare a elitelor muncitoare în acdrul grupărilor profesionale”.

Efortul propagandistic făcut de „Telegraful Român”, sub coordonarea lui Dumitru Stăniloae, de a convinge preoțimea și credincioșii ortodocși de necesitatea existenței partidului unic al lui Carol al II-lea, este continuat în numărul din 17 martie 1940, tot sub semnătura dr. Gheorghe Preda, fiind abordată relația dintre Credința ortodoxă și FRN, într-o „cheie” naționalistă și implicit filetistă. Cităm:

„Credinţa creştină ocupă în F. R. N. locul prepoderent. Poporul român, prin creştinismul său şi prin devoţiune faţă de biserica creştină, este destul de pregătit pentru opera ce ar întreprinde-o F. R. N. sub acest raport. F. R. N. aduce contribuţia sa la aplicarea doctrinei creştine prin credinţa şi dragostea din inimile acelora ce sunt destinaţi a activa. Căci după cum spune dl profesor Dr. Stăniloae într’un articol din Telegraful Român: «Credinţa şi iubirea sunt cheile care fac ca creştinismul să-şi desfacă comorile pe care un laic poate nici nu le bănueşte».

Regimul nou întronat în cadrul F. R. N. a dat de altfel roade frumoase. La 2 ani dela apariţia nouei Constituţii se poate constata de toţi o stare social politică mai bună, cu realizări ce nu s-ar fi putut înfăptui în zeci de ani sub trecutele regimuri politice. Aceste realizări întăresc încrederea în organizaţia politică a F. R. N. care şi-a luat credinţa creştină drept sprijin şi putere de însufleţire”.

În realitate, Dictatura Regală se prăbușea tot mai mult într-o criză mortală, mai avea aproximativ o jumătate de an de existență (până în septembrie 1940), iar după pierderile teritoriale dureroase din vara anului 1940, va fi lichidată de Mareșalul Ion Antonescu și înlocuită cu dictatura legionară a Statul Național Legionar.

„Telegraful Român”, coordonat de Dumitru Stăniloae, rămâne loial Dictaturii Regale și în numărul din 30 iunie 1940 (la câteva zile după ultimatumul primit de România din partea URSS prin care se solicita cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord!). Ziarul anunță transformarea FRN în Partidul Națiunii:

„Decretul Lege, din 21. l. c, transformă Frontul Renaşterii Naţionale în partidul unic şi totalitar sub numirea de «Partidul Naţiunii». El va funcţiona sub conducerea supremă a Majestăţii Sale Regelui, şi va îndruma viaţa morală şi materială a naţiunii şi statului român. Partidul este instituţie de drept public. Normele sale de organizare se vor stabili de o comisiune, numită în acest scop, de conducătorul suprem. Scopul şi sensul Partidului Naţiunii, unificând în cadrele sale pe toţi cetăţenii conştienţi de îndatoririle lor, e să asigure naţiunii române şi statului român, care o personifică, maximum de putere şi autoritate. Tot prin decret lege se sancţionează orce abatere dela linia de conduită impusă de azi înainte tuturor cetăţenilor ţării”.

În același număr, în contextul ultimatumului primit din partea URSS,  se publică un comunicat de presă emis de autoritățile române:

„Mareşalul Curţii Regale face cunoscut că în 27 Iunie 1940, ora 12 30, s’a ținut, sub înalta conducere a M. Sale Regelui, un Consiliu de coroană în Palatul Regal din Bucureşti. Consiliul a luat act de nota, primită în 26 Iunie, ora 10 seara şi remisă de guvernul Uniunii Sovietice ministrului nostru plenipotenţiar dela Moscova.

În această notă, guvernul sovietelor pretinde cedarea Basarabiei şi a părții nordice a Bucovinei, şi cere răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 Iunie a. c. Consiliul, condus de dorința de a păstra raporturi paşnice cu Uniunea Sovietică, a hotărât ca guvernul român să ceară Uniunii sovietice să stabilească locul şi timpul în care să se întrunească delegații celor două guverne, pentru a desbate asupra notei sovietelor. Se aşteaptă răspunsul guvernului Uniunii la propunerea guvernului român.

Comunicatul oficial din 28 Iunie anunţă că guvernul nostru a primit o nouă notă ultimativă dela guvernul Uniunii Sovietice, care cere evacuarea teritoriului Basarabiei şi al Bucovinei de nord în timp de patru zile începând dela 28 Iunie. În această zi, după ameazi, trupele ruseşti au ocupat oraşele Cernăuţi, Chișinău şi Cetatea Albă.

Prin decret regal se ordonă mobilizarea generală a armatelor noastre. Guvernul român va da, în şedinţa de Luni 1 Iulie 1040, ora 3 d, a., a Parlamentului convocat, o dare de seamă amănunţită asupra acestor fapte, care alcătuesc astăzi marea dramă a românismului. Parlamentul va lua măsuri spre a veni în ajutorul populaţiunii care s’a văzut nevoită a-şi părăsi căminurile. A fost decretat doliu naţional timp de trei zile”.

Începea ruperea în bucăți a României și sfârșitul Dictaturii Regale a Regelui Carol al II-lea…

Dumitru Stăniloae și Serviciul Social – tentativa de inginerie socială asupra satului românesc organizată de Dictatura Regală

În numărul din 5 februarie 1939, pr. Dumitru Stăniloae elogiază beneficiile Seriviciului Social, un important instrument politic folosit pentru instaurarea și consolidarea Dictaturii lui Carol al II-lea.

Astfel, în articolul de fond „Personalitate Socială”,se face o „laudatio” la adresa „Serviciului Social” înființat pentru Carol al II-lea de sociologul român Dimitrie Gusti, care s-a implicat în redactarea și adoptarea Legii privind Serviciul Social. Aceasta impunea obligativitatea pentru absolvenții universităților și școlilor superioare să efectueze muncă culturală în mediul rural. Totodată, legea reglementa instituționalizarea căminelor culturale de la sate ca centre de organizare a vieții din sat pentru reformarea mediului rural conform viziunii naționaliste și autoritariste a lui Carol al II-lea.

În viziunea lui Dimitrie Gusti – care viziune, de fapt, reprezenta punerea în practică a obsesiilor lui Carol al II-lea privind românismul, naționalismul și puterea absolută a Regelui asupra Țării –, prin Serviciul Social se încerca un fel de „inginerie socială” în primul rând asupra satului românesc. Astfel, la nivelul fiecărui sat, Comitetul Căminului cultural coordona activitățile cu privire la „Patru Culturi: sănătate, muncă, minte, suflet”, implementând „politica de educație națională”.

Totodată, prin înființarea Institutului de Cercetări Sociale se asigura suportul ideologic și științific al acestei opere de „inginerie socială”, acțiune în care Dimitrie Gusti a avut un rol foarte important, oferind argumentația și rigoarea științifică pentru modelarea satului românesc conform voinței Regelui.

Pr. Dumitru Stăniloae susține cu entuziasm proiectul de inginerie socială inițiat de Carol al II-lea cu ajutorul lui Dimitrie Gusti – a cărui finalitate era crearea unui fel de „român perfect” – și folosește prilejul pentru a-și afirma, încă o dată, aversiunea față de democrație:

„Cum bine a accentuat dl prof. D. Gusti, formarea personalităţii sociale e singura soluţie ce armonizează socialul cu individualul, cu salvarea şi promovarea amândouora. Câtă vreme individualismul anarhic (libe­ralism, democraţie ) destramă ordinea şi dreptatea socială şi aduce prin aceasta suferinţe nesfârşite peste toţi indivizii mai slab înzestraţi, iar colectivismul de stat sau de clasă anulează şi sacrifică persoana, concepţia personalităţii sociale preconizează o cât mai puternică desvoltare a facultăţilor personale, dar nu în direcţie centrifugală, nu pentru scopuri egoiste, ci pentru crearea de valori morale şi materiale în favorul obştei. (…)

Iată de ce Serviciul Social pornind la lucru cu astfel de idealuri, înţelege, cum a spus dl profesor D. Gusti, să dea o atenţiune covârşitoare credinţei. Şi iată de ce rolul preotului, mai mult decât al medicului şi al economistului, cari nu pot da sufletului nici un dinamism, este în Serviciul Social un rol de frunte. Cu ajutoru lui Dumnezeu şi cu o bună înţelegere generală, el va trebui să aducă roadele aşteptate”.

În același număr din 5 februarie 1939, „Telegaful Român”, în articolul „Serviciul Social şi Asociaţiunea culturală «Astra»”, anunță:

„La Sibiu s’a întrunit, în 29 Ianuarie 1939, comitetul central al Asociaţiunii «Astra», într’o şedinţă, de caracter solemn, la care, invitat de Asociaţiune, a participat dl ministru D. Gusti, preşedintele Serviciului Social, spre a consfinţi încadrarea Asociaţiunii în opera ocrotită şi îndrumată de Suveran prin legea Serviciului Social, şi anume pentru Ţinuturile Timiş, Someş şi Mureş. Răspunde dl ministru D. Gusti, desvoltând concepţia şi mijloacele de lucrare ale Serviciului Social. Asociaţiunea, moştenire a mitropolitului Şaguna, intră astăzi într’o nouă epocă, păstrând totuşi temeiul pe care s’a înălţat: stăpânirea culturalului asupra politicului, care e socotit în funcţie de sufletesc, dovedindu-se astfel acordul deplin al celor două instituţii. Dl ministru citeşte apoi hotărârea prin care sânt numiţi conducători ai Serviciului Social pentru Ardeal şi Banat”.

Pr. Dumitru Stăniloae insistă în a folosi „Telegraful Român”, pe care-l coordona, în susținerea Dictaturii Regale și a promovării instrumentelor inventate de Carol al II-lea pentru transformarea României conform viziunii sale naționaliste și autoritariste.

Astfel, în numărul din 12 februarie 1939, este dedicat un nou articol de fond, cu titlul „Creștinism practic”, prin care sunt promovate Serviciului Social și ingineria socială operată de acesta asupra satului românesc:

„Noua lege a Serviciului Social e menită să concentreze toate energiile răsleţe în scopul ridicării satelor şi să creeze condiţiuni prielnice de propăşire spirituală, culturală şi economică în sânul păturii ţărăneşti. Serviciul Social se execută prin Căminele culturale — spune legea în Cap. IV, art 8; iar scopul acestuia e: de a ajuta, întări şi adânci acţiunea Bisericii, a şcoalei şi a autorităţilor de stat. (…) Serviciul social de stat va avea tot sprijinul Bisericii. Ambele urmăresc aceiaşi ţintă: Salvarea Satului, în care s’a păstrat sufletul, graiul şi întreg patrimoniul spiritual al neamului”.

Ca redactor-coordonator al „Telegrafului Român”, preotul Dumitru Stăniloae a promovat activ necesitatea implicării preoților în activitatea Serviciului Social, în paginile revistei fiind cuprinse articole dedicate preoților prin care se detaliază rolul lor în ofensiva lansată de Dictatura Regală asupra satului românesc.

Astfel, în numărul din 26 februarie 1939, la rubrica „Probleme – Recensii – Comentarii”, în articolul „Preotul și Serviciul Social” se aduc cu insistență numeroase argumente în favoarea acestei implicări:

„Un lucru trebue recunoscut, şi anume că cel mai indicat şi mai puternic factor pentru realizarea programului «Serviciului Social» este preotul. El mai ales cunoaşte ranele sufleteşti ale societăţii şi, prin pregătirea şi prin calitatea sa, poate lucra mai cu efect pentru profilaxia sau pentru vindecarea lor. El ca părinte sufletesc, trăind şi necăjind alăturea de popor, îi cunoaşte păsurile sufleteşti şi nevoile materiale, în care se sbate. E deci necesar să se tină seamă de preot, care dă puterea de realizare a programului prezentei legi. (…) Preotul, care a învăţat să slujească societăţii omeneşti dela însuşi Mântuitorul Hristos, are să cheme cu dragoste pe oamenii doritori de mai bine, ca în ogorul Bisericii lui Hristos să realizeze cât mai mult bine pentru ridicarea satelor. Dacă această muncă va avea binecuvântarea Bisericii, va putea aduce rezultatele dorite, care vor face ca soarele fericirii să strălucească puternic şi cât mai de vreme peste scumpa noastră ţară.”

Obligativitatea implicării preoților BOR în activitatea Serviciului Social, ca instrument de implementare a proiectului de inginerie socială asupra satului românesc inițiat de Carol al II-lea și de Dimitrie Gusti, a provocat unele reacții critice din partea preoților, așa cum chiar Dumitru Stăniloae este obligat să recunoască la începutul articolului „Există vreo legătură între Sociologia lui Dürkheim şi Serviciul Social?”, publicat în numărul din 30 aprilie 1939 al „Telegrafului Român”.

În articol, Stăniloae încearcă să răspundă la temerile unor preoți că Serviciul Social ar fi inspirat din sociologia lui Émile Durkheim, ale cărui „păcate” erau etnia (evreu) și concepția filosofică (ateu) și, în același timp, să-l scuze pe Gusti că ar fi folosit, fără să se lase influențat, anumite principii din sociologia lui Durkheim. Cităm:

„O întrebare care s’a pus în şedinţele Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei noastre, un distins membru ai ei susţinând că există o astfel de legătură şi ea este în favorul Serviciului Social, iar altul afirmând că nu-şi poate închipui ca să se fi acceptat vreo influinţă dela Dürkheim asupra acestei importante orânduiri româneşti, căci Dürkheim este evreu după origine şi ateist în concepţiile sale. Părerea mea a fost până la această discuţie, ca şi în decursul ei, că Serviciul Social nu e afectat de vreo concepţie sociologică, cu pretenţii de explicare într’un fel sau altul a formelor şi conţinuturilor religioase, morale, artistice, aflătoare în viaţa şi în sufletul omenesc, ci este o simplă organizare şi sistematizare formală a activităţii de ridicare a satelor noastre. Căminul cultural nu e confiscat de nici o concepţie de viaţă, ci este doar un loc şi un îndemn pentru munca de propagare a acelor idei şi sfaturi cari ni se vor părea mai potrivite cu firea şi cu trebuinţele poporului nostru. (…)

Dar de ce ne am feri de influenţa lui Dürkheim asupra Serviciului Social? – ar întreba unii oameni cari nu cunosc teoriile acestuia. Pentru că acest «fiu de rabin cu temperament benedictin», cum îl defineşte sociologul Bouglé (vezi citatul în cartea temeinică a d-lui Emilian Vasilescu: «Interpretarea sociologică a religiei şi a moralei», Bucureşti, 1936, ed. Cugetarea, pag. 45), mergând pe urmele lui Auguste Comte, a imprimat Sociologiei un caracter declarat ateist. (…) Ştim că dl Gusti e în stare să opereze această înlăturare şi poate numai ocupaţiile sale multiple şi atât de fecunde în realizări de mare folos pentru viaţa românească l-au împiedecat până acum să întreprindă acest lucru. Dacă şi-ar găsi timp să înlăture radical concepţia lui Dürkheim dela temelia Sociologiei, aceasta n’ar pierde nimic. Dimpotrivă, numai ar câştiga. D. Gusti a dovedit câte orizonturi de muncă şi de înţelegere a realităţilor româneşti poate deschide Sociologia fără să aibă nevoie să facă vre-un uz de teoriile lui Dürkheim”.

Argumentația în apărarea Serviciului Social – ca instrument de inginerie socială al Dictaturii Regale – este continuată în numerele din 7 mai și 21 mai 1939 ale „Telegrafului Român”.

Dumitru Stăniloae revine cu noi argumente în susținerea proiectului de inginerie socială inițiat de Carol al II-lea asupra satului românesc prin intermediul „Serviciului Social”, implementat cu ajutorul sociologului Dimitrie Gusti.

Astfel, în numărul din 11 iunie 1939 al „Telegrafului Român”, Stăniloae continuă seria de articole dedicate combaterii acuzației că „Gusti şi-a coborât sistemul de Sociologie, atât de influinţat de teoriile lui Dürkheim, şi în Serviciul Social”.

În articolul„Există vreo legătură între Sociologia lui Durkheim și Serviciul Social?”, Stăniloae mărturisește: „Mânat de această îngrijorare, am comparat manualul de Sociologie mai sus amintit cu Legea şi Regulamentul Serviciului Social şi pot spune că am răsuflat uşurat negăsind nicăiri vreo urmă clară a stricăcioaselor teze dürkheimiste…”

Stăniloae oferă o detaliere a acestui raport de interdependență: „Manualul tratează elementele societăţii începând cu cele materiale şi sfârşind cu cele sufleteşti, iar în capitolul final, în care se schiţează un plan al acţiunii culturale, se construeşte, în acord cu ordinea problemelor din manual, următoarea schemă: 1. Cultura sănătăţii, 2. Cultura muncii, 3. Cultura sufletească (moral-religioasă) 4. Cultura minţii (intelectuală). Exact în aceeaş ordine se fixează şi problemele Căminului Cultural. El va avea în vedere desvoltarea: «1. Culturii şi întăririi sănătăţii, 2. Culturii şi punerii în valoare a muncii, 3. Culturii minţii, sufletului şi conştiinţii naţionale». Conform acestor îndatoriri, Căminul Cultural va avea următoarele secţii: «a) Secţia culturii şi întăririi sănătăţii; b) Secţia culturii şi punerii în valoare a m uncii; c) Secţia culturii minţii; d) Secţia culturii sufletului». Dar altă legătură între manualul pomenit şi între Serviciul Social nu se poate constata”.

Singura critică pe care o are Stăniloae este legată de prioritizarea respectivelor teme de acțiune: „În orice caz, pentru o complectă clarificare a situaţiei ar fi fost nimerit să se dea altă ordine problemelor Căminului Cultural. Să nu se fi pus cele materiale întâi, ci cele spirituale”.

Articolul lui Stăniloae are cuvinte de laudă pentru cei care au inventat „Serviciul Social”: „Bine au făcut legiuitorii Serviciului Social că au legat religia în mod special de partea sufletească a naturii omeneşti, dar sufletul are rolul diriguitor al întregei vieţi. (…) În general, afară de observaţiunile referitoare la ordinea îndatoririlor Căminului Cultural, nu se poate face nici un reproş Legii Serviciului Social din punct de vedere al concepţiei şi al bunului gând din care a pornit. Dimpotrivă, trebue să recunoaştem că ea urmăreşte o vastă şi sistematică acţiune de ajutorare şi întărire a oropsitelor noastre sate şi a bietului ţăran român, izvorul viitorului românesc. E pornită dîntr’o mare iubire de popor, e străbătută de o impresionantă voinţă idealistă”.

În finalul articolului, Stăniloae îi sfătuiește pe cei care urmau a implementa „Serviciul Social” în satele românești să urmeze „înțelepciunea profundă” a Regelui Carol al II-lea, cel care inițiase proiectul de inginerie socială: „E necesar să se aibă în această privinţă ca îndreptar nu voinţa de-a importa la sate tot felul de influinţe şi teorii străine, cari ar anula originalitatea românească, ci voinţa de-a asculta de spiritualitatea lor tradiţională şi de-a lucra pe linia ei. Aşa concepe M. Sa Regele «Serviciul Social» şi cuvântul Său de profundă înţelepciune să fie ordin pentru toţi. lată acel cuvânt: «Programul nostru este bazat în primul rând pe o dragoste nesfârşită cătră aceia cărora se adresează şi în al doilea rând pe aceea că noi nu venim, cu buchea către ei, ci venim să învăţăm dela ei ceeace ne trebue nouă». (Din discursul dela Congresul Căminelor Culturale din 5 Iunie a. c.).”

„Serviciul Social”, inițiat de regimul autoritarist al Regelui Carol al II-lea, se află mereu în atenția „Telegrafului Român” – coordonat de Dumitru Stăniloae. Astfel, în numărul din 13 august 1939, se relatează despre „Deschiderea şcoalei de inițiere a Serviciului Social în Sibiu, la liceul «Gh. Lazăr», unde cantonează, încă din ziua de Vineri, 120 tineri studenţi ai şcoalei Serviciului Social, în care instruirea se face de comandanţi specialişti ai Serviciului. Ceremonialul deschiderii s’a început prin slujbă religioasă, săvârşită în Aula Academiei teologice «Andreiane». Au urmat apoi şirul cuvântărilor: ÎPS Sa mitropolitul Nicolae al Ardealului, în cuvântul său, arată că tineretul de astăzi se poate simţi fericit, când i-a fost dat să se apropie, cu tot avântul vârstei sale, de problemele Serviciului Social, creiat de M. Sa Regele nostru; cei ieşiţi din această şcoală sânt chemaţi să activeze în mijlocul poporului, ducându-i îndrumările şi sfaturile trebuitoare, aşa cum de altfel s’a lucrat şi până acum în părţile ardeleneşti ale ţării, şi cum va trebui să se procedeze în tot întinsul pământului românesc, pentru îmbună tăţirea condiţiilor de viaţă a ţărănimii”.

În același număr al „Telegrafului Român” se face și o prezentare a ideologiei care stă la baza acestui proiect de inginerie socială inițiat de Dictatura Regală. În articolul „O mărturisire de credinţă tinerească în sens creştin şi naţional” se prezintă, în sinteză, discursul „echipierului Negulescu N. Marin, licenţiat al facultăţii de teologie, rostit la inaugurarea «Şcolii-tabără de echipieri a Serviciului Social din Sibiu», în 6 August 1939”.

Discursul aduce elogii Legii privind Serviciul Social și argumentează importanța implicării (obligatorie prin lege) a tinerilor în implementarea respectivului proiect. Negulescu prezintă „ideile călăuzitoare ale acestei mari strădanii” şi ține să precizeze „putinţa de încadrare a tineretului în mentalitatea şi în disciplina nouă impuse de legea Serviciului Social”.

„Această lege a căutat să indice un drum pentru a croi o altă existență neamului acestuia. Întemeiat pe această lege a S. S., tineretul va trebui să se amestece, hotărât şi fără zăbavă, în problema de căpătâi a vieţii noastre naționale în problema satului. Să lăsăm truda slujitoare a intereselor noastre personale şi să coborâm în mijlocul mizeriei ţărăneşti, în mijlocul durerii care-şi înaltă braţele spre ajutor din 13.000 de locuri, să ne amestecăm în viata satului şi să vedem ce putem face.

Căci formula aceasta nouă a Serviciului Social, care a surprins pe multi, nu pretinde altceva decât ca orce tânăr român, care cere statului un serviciu la care-i dă dreptul diploma şi licenţa pe care o posedă, să slujească mai întâi gratuit — statul, acolo unde ființa lui o cere. Tăria statului stă în sănătatea satelor. Ele trebuiesc păstrate. Aşadar, statul va trimite pe tinerii solicitaţi să apere satul, să apere fiinţa neamului. Fiecare după puterea şi după pregătirea lui. După aceea, tinerii se vor bucura de libertatea de a-şi valorifica aptitudinile pe propria lor răspundere. Acum ne cheamă satul să învăţăm dela el cum trebuie să preţuim şi să cunoaştem comorile neamului pe care doar el le mai păstrează”.

Tema relației dintre Biserica Ortodoxă Română și instrumentele de propagandă și control prin care era implementată Dictatura Regală este des întâlnită în paginile „Telegrafului Român”, publicat sub coordonarea lui Dumitru Stăniloae.

În numărul din 20 august 1939, în articolul „Factorul religios în slujba culturalizării satelor” (sub semnătura pr. Vasile Coman, posibil să fie vorba despre viitorul episcop ortodox al Oradei – n. red.), se aduc noi argumente în susținerea tezei conform căreia Biserica Ortodoxă trebuie să dețină un rol determinant în implementarea „Serviciului Social”. Cităm:

„Tineretul şi satul sânt cele două realităţi, asupra cărora se îndreaptă astăzi cele mai multe preocupări. Pentru amândouă s’au hărăzit instituţii deosebite, cum e «Straja Ţării» şi «Serviciul Social», menite să aducă o primenire vieţii româneşti în însăşi temelia ei. (…) în întâlnirea de acum, a tineretului cărturar cu satul, trebue pusă o mare grijă, ca să nu fie o întâlnire de suprafaţă, ci o fuziune mai adâncă. În viaţa satului nostru sânt realităţi vii, peste care nu putem trece cu vederea. Între acestea, factorul religios a avut un rol preponderent.

Poporul a concrescut cu el şi Biserica i l-a păstrat şi propoveduit îndeplinind prin aceasta, multă vreme, funcţia de culturalizare, «ridicare şi întărire a neamului». (…) lată dece tinerii mandatari ai culturii şi progresului în satele noastre, învăţători, medici, agronomi, ingineri şi în special tinerii absolvenţi de teologie, trebue să fie solii credinţei în Dumnezeu şi nu groparii acestei credinţe. Nu cumva să mişcăm viata satului din ţâţânile sănătoase ale tradiţiei lui religioase, ca să-l aruncăm în vârtejul unor teorii, sub motiv că-l culturalizăm.”

În același număr al „Telegrafului Român”, în articolul „Biserica și Serviciul Social”,Dumitru Stăniloae își exprimă entuziasmul pentru implicarea tinerilor (obligatorie prin lege, să nu uităm!) în acțiunile de reformare a satului românesc, inițiate de dictatura lui Carol al II-lea.

Comentând un articol laudativ la adresa „Serviciului Social” apărut în revista „Curierul Serviciului Social”, Stăniloae consemnează că „Biserica urmăreşte cu bucurie această lucrare şi-i aşteaptă pe tineri cu dragoste în satele româneşti ca să-şi dea sprijinul lor entuziast preoţilor şi învăţătorilor în munca ce o desfăşoară acolo zi de zi. Tineretului nostru i se infuzează un nou ideal, cel mai frumos ideal, acela al slujbei desinterasate pentru poporul noslru. Dacă acest tineret era şi până acum naţionalist şi idealist, de acum el este îndrumat la un idealism de fapte. Biserica întâmpină acest epocal început de slujbă naţională a cărturărimii noastre, cu atât mai mare bucurie, cu cât constată din tot mai multe semne că ea se vrea miruită cu duhul creştin”.

Stăniloae aduce ca „o dovadă în plus despre legătura intimă ce se stabileşte dela început între Serviciul Social şi Biserică” faptul că revista „Curierul Serviciului Social” „este redactată aproape numai de scriitori pe cari îi cunoaştem bine dela revistele «Gândirea» şi «Sfarmă Piatră». Întâlnim în paginile ei pe d-nii: Pan Vizirescu, Horia Niţulescu, N. Crevedia, Vintilă Horia, teologii I. Sanda, C. Dejan, păr. Gr. N. Popescu etc. Este de altfel şi dela sine înţeles ca la o lucrare ca aceasta, care e sută la sută misiune, slujitorii Bisericii să se afle dela început în primele rânduri şi tot duhul ei să-l întreţină”.

Revista „Sfarmă Piatră” a fost o publicație fascistă, antisemită. Această publicație a susținut ideologia Mișcării Legionare, iar după instaurarea Dictaturii Regale, a promovat intens Frontul Renașterii Naționale, partidul unic al lui Carol al II-lea. După îndepărtatea lui Carol al II-lea de la conducerea țării, „Sfarmă Piatră” a susținut inițial Statul Național Legionar, iar după Rebeliunea Legionară și căderea regimului legionar, a devenit instrument de propagandă pentru dictatura militaro-fascistă instaurată de Mareșalul Ion Antonescu.

Nicolae Crevedia, de orientare legionară, amintit cu entuziasm de Stăniloae în lista autorilor care redactau „Curierul Serviciului Social”, s-a numărat printre colaboratorii de la „Sfarmă Piatră” și chiar a fost directorul revistei, în anul 1940.

În paginile „Sfarmă Piatră” a debutat și Horia Nițulescu, legionar, care ulterior a fost redactor la o altă publicație legionară, anume „Porunca Vremii”. Tot la „Sfarmă Piatră” a colaborat și Pan Vizirescu, simpatizant al extremei fasciste, precum și Vintilă Horia, cunoscut în epocă pentru elogiile publice aduse în articolele sale dictatorului fascist Benito Mussolini și dictatorului nazist Adolf Hitler și pentru atitudinea sa publică antisemită și favorabilă Holocaustului comis în România.

Despre teologul pr. Constantin Dejan, documentele consemnează că a participat activ la implementarea „Serviciului Social”, în perioada 1937-1941, ocupând diferite funcții în cadrul acestuia: director de Cadre al Serviciului Social (Făgăraș și Tg. Mureș), coordonator al echipelor de studenți care participau la „Serviciul Social” (a publicat și o lucrare despre această activitate, la Fundațiile Culturale, în 1939, cu titlul „60 de sate românești cercetate de echipele studențești în vara anului 1939”). Loialitatea lui Dejan în implementarea proiectelor Dictaturii Regale îi este răsplătită, acesta fiind decorat, în anul 1938, cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a, în anul 1938, chiar de Regele Carol al II-lea… onoare care nu l-a împiedicat pe preotul Constantin Dejan, după instaurarea dictaturii comuniste, să fie decorat cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”, clasa a V-a, în cea mai cruntă perioadă a comunismului în România.

Subiectul implicării Bisericii Ortodoxe în dezvoltarea „Serviciului Social” va fi discutat și promovat în paginile „Telegrafului Român”, coordonat de Dumitru Stăniloae, până spre sfârșitul Dictaturii Regale. Teologul român face dovada că este fascinat de șansa pe care acest proiect de inginerie socială, aplicat de Dictatura Regală asupra satului românesc, o oferea ideii naționalist-ortodoxiste și dobândirii de către Biserica Ortodoxă a unei poziții de putere aproape absolută în controlul sufletului țăranului român.

Din articolele semnate de Stăniloae ori publicate cu aprobarea lui în „Telegraful Român”, rezultă limpede că teologul român nu a avut nici cea mai mică crispare morală cu privire la asocierea Bisericii Ortodoxe cu o dictatură care a lichidat libertățile specifice democrației – în cazul dat, Dictatura Regală a lui Carol al II-lea – și că a văzut în „Serviciul Social” doar un alt instrument de dominație a viziunii ortodoxist-naționaliste (și implicit, filetiste) asupra societății românești.

„Telegraful Român” (coordonat de Stăniloae) și promovarea organizațiilor de tineret, de tip fascist, ale Dictaturii Regale

În numărul din 27 august 1939 al „Telegrafului Român” (coordonat de Dumitru Stăniloae), sub semnătura preotului Vasile Coman, este publicat articolul „Misionarismul preotului în Stăjerie”, un fel de colecție de linii directoare privind activitatea preotului în cadrul organizației „Straja Țării”, înființată la ordinul Regelui Carol al II-lea.

„Straja Țării” era o organizație de tineret creată de Carol al II-lea în 1935 și transformată ca anexă a Frontului Renașterii Naționale, în decembrie 1938, după modelul organizației naziste de tineret „Hitlerjugend” (Tineretul Hitlerist), organizația de tineret a NSDAP.

Membrii organizației erau cunoscuți sub denumirea de „străjeri” și foloseau „salutul roman” (folosit și de naziștii lui Hitler și de fasciștii lui Mussolini) în cadrul ceremoniilor oficiale și în activități curente. Regele Carol al II-lea era considerat șeful organizației, cu titulatura de „Marele Străjer”, iar conducătorii operativi erau Nisa Cămărășescu și maiorul Teofil Sidorovici.

În articolul scris de preotul Vasile Coman se descrie contextul istoric al colaborării dintre preoți și Dictatura Regală, evident, într-un stil propagandistic, laudativ: „În viața noastră națională, nedespărţită de viata religioasă, au apărut asemenea chemări de renaştere, chemări care s’au concretizat în instituţii menite să dea un nou impuls vieţii româneşti. Asemenea instituţii sânt: Căminul Cultural şi Straja Ţării”.

Preotul Coman insistă pe a demonstra că „între idealul şi principiile străjeriei şi între misiunea bisericii în lume sânt multe puncte comune şi o desăvârşită armonie”.

În articol sunt prezentate principiile formulate de Carol al II-lea pentru funcționarea organizației „Straja Țării”, al căror conținut este unul naționalist și orientat spre consolidarea Dictaturii Regale pe care acesta o instaurase. Conform acestor principii, „Straja Țării” era chemată:

„1. De-a forma un tineret cu credinţă în Cel ce a făcut lumea, şi hotărât de-a-i împlini voia, devotat Bisericii strămoşeşti, ocrotitoarea, păzitoarea şi păstrătoarea sufletului romanesc;

2. De-a forma un tineret cu înţelegere adâncă pentru trecutul neamului, mândru de creaţiile şi gloria iui, legat cu toată fiinţa de pământul străbun;

3. De-a desvolta în acest tineret iubirea de muncă, sfinţenia ei, spiritul de jertfă şi dé sacrificiu;

4. De-a crea în mijlocul acestui tineret, asaltat dé atâtea ispite şi ros de atâtea racile, un climat moral, desvoltând din ce în ce mai mult primatul spiritului”.

Entuziasmat de colaborarea Bisericii Ortodoxe cu organizația de tineret fascistă imaginată de Carol al II-lea, preotul Vasile Coman detaliază atât aspectele ideologice ale organizației, cât și felurite modalități de implicare a preoților ortodocși în dezvoltarea activității naționaliste a „Străjii Țării”, instrument de control și manipulare a tinerilor utilizat de Dictatura Regală. Cităm:

„Între umanitarism şi naţionalism, curente care îşi flutură steagul pe întreg rotocolul pământului, Străjeria s’a fixat pentru naționalism. Tineretul român a fost scos din cadrele cercetăşiei tocmai pentru că aceasta era prea aplecată spre umanitarism sau spre internaţionalism. Or, această ataşare a tineretului de neam, această cultivare a sentimentului naţional, Biserica ortodoxă, fără să-şi calce o normă, nu poate decât să o binecuvinteze.

Deasemenea, Biserica nu se poate decât bucura de spiritul de disciplină şi ideea de autoritate în care «Straja Ţării» îndrumă tineretul. Dar şi aici are preotul rol. El va trebui să creeze mai ales disciplina interioară, sufletească, care este isvorul disciplinei din afară.

Pentru a şti tot ce preotul e chemat să facă în străjerie, spre a sistematiza lucrarea lui duhovnicească în mijlocul tineretului, e necesară o consfătuire a tuturor preoţilor străjeriţi. În acest congres se poate discuta, din multe laturi, problema educaţiei religioase şi a activităţii în străjerie. În acel congres s’ar putea lua iniţiativa editării unei reviste creştine, cu material bogat pentru tineret. Această revistă ar putea apărea prin serviciul de propagandă al «Străjii Ţării» săptămânal sau bilunar. Revine preoţimii datoria şi meritul ca în noua îndrumare a tineretului educaţia religioasă şi morală să fie pe primul plan”.

În articolul omagial publicat în „Telegraful Român”, la data 22 octombrie 1939 (cu titlul „M. Sa Regele și așezămintele țării”), cu ocazia aniversării zilei de naștere a lui Carol al II-lea, se aduce un scurt, dar consistent elogiu organizației de tineret fasciste „Straja Țării”, considerată a fi „opera Suveranului, devenită un aşezământ din cele mai de seamă pentru educaţia sufletească şi fizică a tineretului”, dorința lui Carol al II-lea fiind „să aibă un tineret tot mai instruit, disciplinat şi patriot”.

„Telegraful Român” din 29 octombrie 1939 nu ratează ocazia de a anunța apariția unui alt instrument de control asupra tineretului inventat de Dictatura Regală, anume Frontul Național Studențesc. Cităm:

„Zilele acestea s’a semnat decretul lege prin care s’a creiat Frontul Naţional Studenţesc, unde vor intra toţi studenţii universitari şi ai şcoalelor supe­rioare din ţară. Această organizaţie contribue la întărirea forţelor morale şi fizice ale tineretului studenţesc şi desvoltării dis­ciplinate a activităţii sale. Frontul Studenţesc este o organizaţie de educaţie naţională, culturală şi socială, în care studenţii păstrează calitatea de membri pe toată durata cursurilor”.

Articolul oferă câteva detalii despre structura noii organizații studențești (după modelul organizației de tineret fasciste „Straja Țării”):

„Toate universităţile şi şcoalele de învăţământ superior dintr’un centru universitar sânt încadrate într’o «Divizie» care se subdivide la rândul ei în «Cohorte» şi «Centurii». La fiecare divizie se organizează câte o Secţie sportivă, muzicală şi ştiin­ţifică. Studenţii sânt obligaţi să se înscrie în cel puţin una din aceste secţiuni, menite să completeze educaţia tineretului studenţesc”.

Concluzia succintului articol este următoarea:

„Astfel, după ce, tineretul şcoalelor primare şi secundare a fost încadrat în «Straja Țării», iar cetăţenii patrioţi s’au constituit în Frontul Renaşterii Naţionale, s’a organizat şi studenţimea română, contribuind la opera de regenerare a patriei”.

O concluzie care elogiază, de fapt, consolidarea Dictaturii Regale a lui Carol al II-lea…

„Straja Țării” – organizația de tineret fascistă înființată de Carol al II-lea – este promovată și în numărul „Telegrafului Român” (coordoat de Dumitru Stăniloae) din 10 decembrie 1939, prin recenzia laudativă la adresa cărții cu titlul „Hristos în strajă” (!) scrisă de preotul Gheorghe Paschia, duhovnicul „Străjii Țării”, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim.

Cartea se dorea a fi o colecție de „îndrumări pline de căldură religioasă, morală şi naţională, ce le dă, ca merinde şi sugestii folositoare, preoţilor şi comandanţilor străjeri”.

Prof. pr. Simion Radu (comandant-duhovnic al unei Legiuni de Străjeri) elogiază conținutul cărții în care se definește scopul suprem al organizației „Straja Țării”, anume:

„… desăvârşita integrare a tineretului nostru în colectivitatea naţională, printr’o pronunţată conştiinţă religioasă-morală şi temeinică educaţie naţional-patriotică, culturală şi socială. (…) Prin Strajă, Biserica are un auxiliar preţios în scopul mântuirii, iar slujitorii ei au un fericit prilej de-a lua parte la completa formare a sufletului tineresc, potrivit dorinţelor lor. Domnul Hristos e mai aproapâ de noua viaţă, plină de activism religios-moral şi naţional, la care ne chiamă clipa de faţă şi comandamentele Marelui Suveran (Carol al II-lea – n. red.).

În sinteză, educaţia străjerească întoarce înapoi sufletul tineretului — pustiit în ultimii ani de zgura străinismului desagregant — la isvoarele curate ale tradiţiei ortodoxe creatoare şi mult binefăcătoare, de cari se leagă indestructibil neamul nostru românesc; voinţa se împinteneşte la muncă constructivă, zidită pe dragoste până la jertfă faţă de comorile naţionale şi căleşte sufletul spre a învinge toate piedecile şi duşmanii cari ne-ar pângări moştenirea strămoşească”.

În numărul din 1 ianuarie 1940, „Telegraful Român” (coordonat de Dumitru Stăniloae) consemnează discret – și pe un ton de forțat optimism – eșecul proiectului de inginerie socială „Serviciul Social”, prin care Dictatura Regală încercase, la ordinul Regelul Carol al II-lea și cu complicitatea sociologului român Dimitrie Gusti, să „reformeze” satul românesc. Cităm:

„Serviciul Social și Straja Ţării – Două instituţii care, conduse cu râvnă şi înţelepciune, vor da puternic concurs bisericii şi şcoalei româneşti. Deocamdată legea Serviciului Social (publicată în Oct. 1938) este suspendată, dar activitatea Serviciului va fi reluată sub altă formă. Biserica, de alt fel, a săvârşit totdeauna «serviciu social», prin îndrumările sale morale, prin ocrotirea bolnavilor, prin purtatea de grijă a orfanilor, prin sprijinirea săracilor, şi altă activitate pastorală”.

Carol al II-lea păstra însă activă organizația de tineret fascistă „Straja Ţării”, care, în opinia redacției „Telegraful Român”, „se bucură de un program, în care creşterea religioasă este o îndatorire pentru toată tinerimea şcolară. Preotul, ca profesor de religie în şcoalele primare şi secundare, primeşte un larg cerc de lucrare catehetică. Programul străjeresc cere: rugăciuni cântate în comun, învăţături evanghelice tălmăcite pe scurt, vizitări de sf. locaşuri şi locuri istorice din trecutul nostru religios, spovedirea şi cuminecarea străjerimii la Crăciun şi Paşti… Eată drumul ce duce la întărirea vieţii creştine în tineret. Preotul catihet, mai ales dacă a urmat cursul de pregătire specială pentru conducători străjeri, va avea negreşit destoinicia trebuitoare de a sădi cu succes toate aceste seminţe în sufletele primitoare străjereşti”.

La începutul anului 1940, era tot mai evident că Dictatura Regală se scufunda într-o tot mai gravă criză politică și socială. Totuși, organizația „Straja Țării” rămâne activă, deși fără vreo prea mare eficiență în atragerea tineretului în sprijinul Dictaturii lui Carol al II-lea.

Biserica Ortodoxă, prin ierarhia sa, rămâne loială Dictaturii Regale și se implică direct în susținerea instrumentelor de control exercitat asupra societății românești, înființate de aceasta, în rândul cărora „Straja Țării” (organizație de tineret fascistă înființată după modelul organizației naziste „Hitlerjugend” a NSDAP) avea un rol foarte important.

În numărul din 24 februarie 1940, „Telegraful Român”, coordonat de Dumitru Stăniloae, în articolul„Biserica și Tineretul”,prezintă o scrisoare-apel adresată de Patriarhul Nicodim al BOR „tuturor Ierarhilor sfintei noastre Biserici (…) invitând cucernica preoţime să pună la inimă îndemnurile cuprinse într’însa şi să îmbrăţişeze cu toată ardoarea scopurile Străjeriei”.

Având în vedere importanța istorică a acestui document, care implicit este și una dintre numeroasele dovezi ale susținerii puternice pe care Biserica Ortodoxă Română a acordat-o Dictaturii Regale (susținere la care Dumitru Stăniloae a aderat public și activ, fără absolut nicio crispare morală!), publicăm textul integral al scrisorii.

„Înalt Prea Sfinţite,

Între problemele cari preocupă gândurile noastre acum, la început de an, este și aceea a unei bune pregătiri de viitor a tineretului străjeresc. Este un adevăr necontestat că viitorul unei ţări stă in mâna tinerilor de azi, viitorii cetăţeni dintre cari vor fi selecţionaţi conducătorii ei de mâine. Stă în mâna noastră deci a asigura un viitor bun ţării prin educaţia acestui tineret în așa măsură, încât primind din mâinile noastre conducerea, să o ducă mai departe spre strălucire și prosperitate.

Iată adevăruri cari au îndemnat pe M. S. Regele să strângă și să pregătească tineretul din cea mai fragedă vârstă prin organizarea străjerească, punându-o sub conducerea distinsului fiu al Bisericii și al Neamului, Dl. Teofil Sidorovici (acesta avea să se sinucidă în același an, în luna noiembrie, acuzat fiind de delapidarea a 6 milioane de lei din fondurile „Străjii Patriei” – n. red.).

Chemarea și răspunderea Bisericii, în educaţia și pregătirea acestui tineret din zisa organizaţie (Straja Țării – n. red.), prin ierarhi și preoţi, este foarte mare. Nu este destul ca un tânăr să capete prin instrucţiunea școlară o mulţime de cunoştinţe știinţifice-teoretice, fără să i se dea și acel razim religios-moral atât de necesar în viaţă. Nu este destul ca un tânăr să capete toate cunoştinţele știinţifice, fără să se îmbogăţească și din comorile spirituale evanghelice cari au format tăria sufletească a neamului românesc. Mai ales în vremurile de azi, asemenea comori sufletești trebue împărtăţite tineretului cu timp și fără timp.

Iată de ce gândul nostru se îndreaptă către înalt Prea Sfinţia Voastră, rugându-vă să îndrumaţi preoţimea din cuprinsul acelei de Dumnezeu păzite eparhii a activa cu timp şi fără timp în Organizaţiile Străjerești din cuprinsul parohiilor lor, într’o armonică colaborare cu ceilalţi factori de conducere străjerească.

Preoţimea trebue să ştie că între primele ei datorii pastorale este şi grija de tineret, iar Străjeria prezintă avantajul cel mai mare că îi pune la îndemână acest tineret mai cu uşurinţă şi în mod organizat, iar preotul nu are de cât să semene sămânţă cea bună. Ştim că marea majoritate a preoţimei noastre, cu toate multiplele ei chemări și îndatoriri, activează cu multă bucurie în cadrele acestei organizaţii de tineret. Şi numai o mică parte prea împovărată de alte laturi ale chemării pastorale în parohie și in şcoală, deci din lipsă de timp, nu activează. Este bine însă ca şi această mică parte să fie îndrumată a intra în ritmul actual de silinţă pentru binele neamului, activând în Străjerie, căci nu este îngăduit niciunui cleric a lipsi dela datoria sa de conducător şi îndrumător sufletesc al credincioşilor, bătrâni sau tineri, ce i s’au încredinţat spre păstorire din momentul împărtăşirii harului divin al preoţiei.

Totdeodată ţinem să vă rugăm a reaminti preoţimii noastre că în tot timpul activării în străjerie este obligată a-şi păstra în întregime costumul preoţesc, purtând numai insigna strâjerească pe piept, numai la cursurile de comandanţi străjeri, pe care vor fi chemaţi preoţii să le urmeze la centrele de îndrumare Străjerească, întrucât vor avea de îndeplinit activităţi la cari haina preoţească i-ar stânjeni, cum ar fi de pildă lucrări practice de munci agricole, îngrijiri de animale, etc. Numai cu acele ocazii vor putea îmbrăca un costum potrivit rolului pe care-l îndeplinesc.

Încredinţaţi că aceste gânduri ale noastre, transmise preoţimei din acea eparhie de către Înalt Prea Sfinţia Voastră, vor avea răsunetul dorit,

Vă rugăm să primiţi, Înalt Prea Sfinţite, ale Noastre întru Hristos frăţeşti îmbrăţişări.

Preşedinte – Patriarh Nicodim”

După aproximativ patru luni de la această scrisoare prin care Patriarhul BOR dispunea măsuri de adâncire a complicității ierarhilor și preoților ortodocși cu Dictatura Regală, România era ruptă în bucăți prin grave pierderi teritoriale, iar Regele Carol al II-lea era într-un sfârșit izgonit de pe tronul Țării. Regimul carlist era înlocuit de Statul Național Legionar, o altă dictatură fascistă, prin complicitatea Mareșalului Ion Antonescu și a liderilor Mișcării Legionare.

Pentru mai multe decenii, România se prăbușea în iad, de unde va reuși să evadeze abia în Decembrie 1989.

Stăniloae și Dictatura Regală – „logodnă” din interes sau „mariaj” din iubire?

Primul aspect evident al relației dintre Dumitru Stăniloae și Dictatura Regală este acela că Biserica Ortodoxă Română a fost complicele cel mai eficient și mai puternic al acestei dictaturi instaurate de Regele Carol al II-lea.

Din această perspectivă, se poate spune că Stăniloae „a făcut ascultare de Biserică” sau, mai corect, de ierarhii ortodocși, în frunte cu Patriarhul Nicodim și Sinodul BOR, care s-au înregimentat sub stindardul Dictaturii Regale.

Un al doilea aspect al acestei relații îl reprezintă entuziasmul, energia creatoare și insistența cu care Dumitru Stăniloae a încercat să se folosească de Dictatura Regală pentru a-și promova propria viziune naționalist-ortodoxistă (și pe alocuri, filetistă) despre rolul și locul Bisericii Ortodoxe în societate și în statul român.

În demonstrația noastră, nu există echivoc că Dumitru Stăniloae a promovat și a căutat să completeze ideologic instrumentele de control inventate de Carol al II-lea pentru asigurarea stabilității și eficienței Dictaturii Regale: Frontul Renașterii Naționale (partidul unic înființat de Carol al II-lea după modelul partidelor fasciste din acele vremuri), Serviciul Social (un amplu proiect de inginerie socială implementat asupra satului românesc), Straja Țării (organizația de tineret fascistă înființată după modelul organizației de tineret Hitlerjugend a NSDAP) și Frontul Național Studențesc (o altă organizație de tineret fascistă, prin care Carol al II-lea a încercat să obțină controlul studențimii și să elimine puternica influență pe care o aveau legionarii în universitățile românești).

Un al treilea aspect, poate cel mai important, este acela al lipsei oricărei tresăriri morale din partea lui Dumitru Stăniloae cu privire la faptul că a susținut și promovat aberațiile de inspirație fascistă ale Dictaturii Regale. O lipsă vizibilă atât în timpul colaborării sale cu Dictatura Regală, cât și după 1989, Stăniloae nefiind preocupat să exprime, explicit și public, vreun regret pentru complicitatea lui la această primă dictatură din România secolului XX.

De fapt, mirarea noastră este, să zicem așa, mai mult retorică. Știm limpede că Stăniloae nu a regretat (explicit și public) nici alte grave complicități ale sale – susținerea ideologiei Mișcării Legionare, promovarea dictaturii fasciste a Statului Național Legionar, participarea (fie ea și parțială) la reeducarea preoților deținuți politici din închisoarea Aiud și colaborarea cu regimul comunist, prin articolele scrise și publicate în revista „Glasul Patriei”, editată de dictatura comunistă sub controlul Securității.

În concluzie, Dumitru Stăniloae a avut cu Dictatura Regală atât o „logodnă din interes” (Dictatura Regală fiind prilej propice pentru a-și exprima propria viziune naționalistă), cât și un „mariaj din iubire” (pe alocuri, Stăniloae făcând dovada că s-a lăsat fascinat de fantasmele și aberațiile pe care Carol al II-lea a încercat să le impună românilor și statului român, în timpul dictaturii sale).

(VA URMA)

CITIȚI ȘI:

* Dosarul unei mari erori: Sfinții Legionari. Prăbușirea Sinodului BOR în tenebrele naționalismului legionar, filetist și antisemit