A trecut un an de când prietenii mei au murit. Într-o săptămână, o întreagă familie. De Covid. Nepotul, mama, bunica. El – 38 de ani; mama – puțin peste 60, iar bunica – 80 și un pic.
Îi vizitasem în august, după mulți ani. Printre amintiri și zâmbete, mi-au spus că nu se vaccinează. Covidul era un fel de răceală – așa văzuseră la televizor. Nu am încercat să-i urnesc. Cu vina asta trăiesc.
În casa lor am crescut. O casă aristocratică, în Colonia Pictorilor din Baia Mare. Printre tablouri și pensule, am învățat să gândesc. Să pun întrebări. Să ascult muzică clasică și să-mi aleg cărți esențiale dintr-o bibliotecă doldora. Mă fascinau cafeaua cu lapte, băută în căni mici, și pipa ce înfășura țigările veșnic nestinse, pe veranda umbroasă.
Când au murit cu toții, mi s-a părut că visez. Era o glumă sau, cum spune Eugen Ionescu, o farsă. Dintr-o clipă-n alta, vor țâșni de unde s-au ascuns. Care din dulap, care de sub pat și de după perdea. Haina e pe spătarul scaunului, țigara din pipă fumegă și cafeaua cu lapte e fierbinte. Nimeni nu pleacă așa, de nebun.
La început, aveam pornirea să-l sun pe el, să-i spun că mama și bunica au murit. Dar îmi dădeam seama că e mort și dădeam să le sun pe ele. Cel mai greu era când simțeam că nu a mai rămas nimeni de sunat. Acel nimeni și nimic mă gâtuie și azi.
Niciodată acest timp din an nu va mai fi la fel. Nici eu. Cei care pleacă iau cu ei ceva din cei care rămân. Prietenii mei au murit de Covid. Aș da vina pe mulți și multe. Nu ajută. Ei nu mai sunt.
Sincere condoleanțe!