Știrea a erupt sâmbătă pe site-uri și pe televiziuni: o fetiţă de 10 ani a murit înecată în Lacul Herăstrău, sub ochii prietenei ei, care nu a reuşit să o tragă din apă. Un trecător a sărit în apă şi a încercat să o salveze, dar era prea târziu.
Spre miezul nopții, o postare pe Facebook a luminat întunericul unei tragedii insuportabile. După ce s-a așezat în propria-i suferință, o femeie a scris un text lung, lămuritor, sfâșietor. Era mama Elizei, fetița care încercase s-o salveze pe Maia, dar fusese peste puterile ei.
Irina Vergu, mama Elizei, a scris atât de frumos… Minunata ei limbă română e mângâierea din urmă a Maiei, care măcar de atât a avut parte: de un ferpar zguduitor. Omagiul târziu al unei femei care suferă ca și cum i-a pierit propriul copil.
De la Irina Vergu – mama singurului martor ocular – aflăm cum a fost sfâșitul Maiei, dar și câteva detalii despre viața zbuciumată a fetiței. Câteva detalii care fac să-și clocotească lacrimile în gât.
Maia a vrut să se spele pe mâini. S-a apropiat de luciul apei, a alunecat pe mătasea-broaștei și a căzut în lac. Eliza a încercat s-o tragă de mânuță, a încercat și cu un băț, dar era prea micuță pentru un rol de salvator. A strigat după ajutor, iar primii doi bărbați n-au sărit în apă, s-o scoată pe Maia. Cine știe, poate că nu știau să înoate… Al treilea sărit, dar era prea târziu.
Maia suferea pentru că nu are părinți, pentru că părinții ei… nu, nu au pățit nimic rău, ci i-au făcut fetiței lor un mare rău: au părăsit-o.
Rămasă cu bunica, Maia a trăit episoade dure. O dată a lovit-o o mașină, lângă bloc… Altădată s-a tăiat rău la mână, când s-a spart geamul ușii de la intrare… A treia cumpănă a fost cea de sâmbătă, din Herăstrău. Din păcate, a fost și ultima.
Citiți textul Irinei Vergu! E o bijuterie născută dintr-un suflet mare și suferind.
Relatarea teribilă a Irinei Vergu
„Eliza mea a fost astăzi martora morții accidentale a Maiei – o fetiță de 9-10 ani, prietenă cu ea și vecină de scară cu noi. Maia a alunecat în lacul Herăstrău și nu a mai ieșit vie de acolo. S-a înecat sub ochii Elizei. Se murdărise Maia pe mâini și a vrut să se spele. A fost fatal. A întins mâinile către luciul apei, a făcut un pas prea aproape de apă, a alunecat pe o porțiune cu mătasea-broaștei și a căzut în lac.
Mai mult decât martoră. Strigând după ajutor, Eliza a încercat disperată să o tragă pe Maia din apă – întâi a apucat-o de mână, i-a scăpat, apoi a căutat un băț mai lung, să o tragă din apă în felul ăsta. La strigătele de ajutor ale Elizei a venit un bărbat care a sunat la 112, a venit un al doilea, care l-a strigat pe un al treilea. Acest al treilea bărbat a coborât în apă, a căutat corpul Maiei în mâlul de pe fundul lacului și, într-un târziu, l-a adus la mal.
Până să ajungă cei de la Pompieri și de la Poliție – și până să ajungem și noi pe malul lacului la locul tragediei -, cel de-al treilea bărbat i-a făcut masaj cardiac, iar Eliza i-a făcut respirație gură la gură, cum văzuse la școală la o lecție de prim-ajutor. I-au tot verificat pulsul, în speranța că își revine.
A fost prea târziu. Cred că deja era prea târziu și în minutele alea. Mai târziu mi-a povestit Eliza, printre rafalele de plâns, că, în momentul în care a scos-o cel de-al treilea bărbat din apă, Maia era albă, avea buzele vinete și ochii ciudați, tulburi.
Printre manevrele de resuscitare, Eliza a apucat să mă sune să-mi spună cât a putut ea de coerent ce s-a întâmplat. Am coborât la parter să o anunț pe bunica Maiei că s-a întâmplat ceva grav, că a căzut Maia în lac – nu știam precis în momentul ăla cum stăteau lucrurile –, am revenit în casă și am sunat la 112 (3-5 minute până să răspundă dispecera, apoi transfer pe numărul de la Pompieri, alte 2-3 minute – erau oricum pe drum, în urma apelului bărbatului nr. 3), mi-am luat geanta cu actele și ceva bani, am țâșnit pe ușă și-am plecat spre malul lacului. Cu un minim de inspirație, am apelat la un vecin, cu mașina căruia am ajuns mai repede (mulțumesc, Cristi). N-am găsit-o pe drum pe bunica fetiței.
Pompierii și Poliția erau deja la fața locului când am ajuns noi. Ajunsese și bunica Maiei. Nu vă pot descrie cum era și cum erau toți! Polițiștii i-au luat Elizei o declarație, ne-au luat numerele de telefon nouă, părinților, rămânând să ne caute dacă va fi necesar.
Au urmat peste 60 de minute de proceduri de resuscitare din partea pompierilor și medicilor, însă nu au mai putut-o readuce la viață.
Am rămas până la final, când polițiștii au acoperit trupul micuț și au notat ora decesului. Soarele ardea neverosimil într-un final de zi a finalului de vară. Maia strălucea albă și nemișcată, cu părul ei lung și roșcat întins pe asfaltul aleii. Au acoperit-o și au trasat o bandă galbenă în jurul ei.
Pe moment, Eliza nu dă semne de traumă majoră – sau nu mă pricep eu cum se comportă un copil care traversează o trauma majoră: mai plânge ușor din când în când, se mai liniștește, mai vorbește cu prietenii la telefon. Sigur că este speriată de cele întâmplate și, retroactiv, de faptul că ar fi putut să fi murit ea însăși când încerca să o tragă afară din lac. Din când în când se învinovățește că nu a putut-o salva pe Maia. Rememorează detalii din toată întâmplarea, faptul că Maia s-a zbătut, că s-a dus la fundul apei, că nu mai ieșeau la suprafață decât câteva bule de aer.
Are o senzație de tremur interior, ne spune, are frisoane. Îi vin in minte frânturi de întamplări din viața lor de fetițe, jocurile lor, poveștile pe care și le-au spus, zilele de iarnă în care au mers la colindat. O urmărește imaginea Maiei, albă, cu buzele vinete și ochii tulburi.
Maia s-a dus. Un copil crescut de bunici, marcat de lipsa părinților după care a tot plâns de-a lungul anilor întrebând de ei (nu intru în detalii aici – nu, nu sunt decedați), vesel atât cât poate fi un copil, s-a stins astăzi.
Într-o zi, mai demult, a lovit-o o mașină pe aici, pe una dintre aleile de lângă bloc. Altă dată s-a tăiat destul de adânc la o mână, după ce a trântit ușa de la scară și s-a spart geamul. Azi a fost ultimul gest năzdrăvan. S-a terminat o viață de copil.
Dumnezeu să o odihnească.”
Domnule Cartianu de ce lasati treaba neterminata? V-ati oprit doar la prezentarea suferintei si a tragediei unui copil. Cum a ajuns un copil sa caute apa pentru spalarea mainilor intr-un lac, intr-un Bucuresti modernizat de Firea. Unde erau tasnitorile cu apa potabila? Cum se spala cetatenii Bucurestiului in lac? Firea a schimbat numele de Herastrau in Regele Mihai. Si gata! A modernizat parcul. Cu asa denumire a unui personaj nefast care a inlaturat respectul ca natiune al Romaniei din partea altor popoare, mai lipseau tragediile de acest fel!