Pleşu: „Suntem singura ţară din lume în care puşcăriaşii se recalifică drept dascăli naţionali”

• Într-o țară normală, inșii care populează, seară de seară, studiourile noastre de televiziune, fie ca politicieni, fie ca analiști „profesioniști“, ar rămîne în penumbra anonimatului. Orice spectator cît de cît decent e condamnat la perplexitate. Se vorbește prost limba maternă, se gîndește șchiop și partizan, se abuzează de volubilitate, tupeu, eschivă și grosolănie. E plin de „vedete“ contrafăcute, de „VIP“-uri suite-n copac, de mari maeștri ai papotajului de periferie. (În paranteză fie spus, sîntem, cred, singura țară din lume în care foști, actuali – și, poate, viitori – pușcăriași se recalifică impenitent drept dascăli naționali, drept „analiști“ de scandal, drept surse de „breaking news“.)

● Nu mai e clar ce înseamnă, de fapt, a fi „patriot“. Să iubești țara în pofida „emblemelor“ ei guvernamentale? (Sau, mai mult, să lauzi – ori să tolerezi – Puterea în pofida precarității ei, pentru simplul motiv că ea se confundă cu „țara“?) A observa eșecul național și a striga după ajutor e „trădare“ sau e, dimpotrivă, speranță realistă în intervenția salutară a partenerilor europeni, cu care am luptat să ne „încuscrim“? Iubirea de țară trebuie să fie ascundere „diplomatică“ a gunoiului sub preș sau conștientizare publică a derapajului, stigmatizare a lui și efort de evacuare a cauzelor care l-au produs?

● Schimonosirea ideii de „charismă“ și împuținarea riscantă a „modelelor“ publice sînt fenomene curente. „Succesul“ a devenit strict efectul „combativității“ obraznice, al populismului impudic, al bășcăliei de gang. A sfîșia beregata interlocutorului, a-ți „lua la mișto“ adversarul, a înlocui demonstrația prin epitet gros și sudalmă pestriță – acestea sînt „talentele“ politicianului adevărat! Face „rating“, e „haios“ (sau „crîncen“), e, de fapt, un interlop nărăvaș, ajuns în fotoliul notorietății și al deciziei de partid. Sînt momente în care îți vine să spui că niciodată, în timpul biografiei proprii (și a generației tale), n-ai fost încălecat de o asemenea jalnică adunătură…

Una peste alta, arătăm ca după un război pierdut! Și ce e supărător e că, pînă una-alta, sîntem învinși nu de oștiri monumentale, nu de strategii subtile, nu de personalități vînjoase, inteligente, cuceritoare, ci de chintesența mediocrității naționale, de o mînă de șmecheri nătîngi și gureși, bucuroși de victoria lor și de melancolia noastră.

Andrei Pleşu (comentariul integral, pe Dilema Veche)