E noapte târziu, să tot fie 11-12. Fiul meu, și el pasăre de noapte când nu trebuie să se ducă la școală a doua zi, intră în camera mea și-mi spune: „Vino să-ți arăt ceva!”. Intru în camera lui și trage draperia: „Uită-te pe fereastră!”.
Mă uit și văd cu stupoare trei ambulanțe uriașe parcate în fața casei mele, a vecinului meu din dreapta și alta un pic mai departe. Pe aleea de ciment care duce din trotuar până aproape de ușa de la intrare a vecinului văd trei infirmieri „blindați” cu echipament de protecție din cap până în picioare.
Simt că-mi îngheață sângele în vine, mă uit la puștiul meu și-i spun cu glas stins: „Să fie vreunul infectat cu coronavirus?”. Nu-mi răspunde, dă doar afirmativ din cap.
Aștept câteva minute bune și nu văd nicio mișcare. Într-un târziu, îl văd pe Tony, băiatul vecinilor, care locuiește cu ei în ultimul timp. Coboară cu greu cele trei trepte ale scării, face doi pași și apoi cade din picioare. E clar că îi este foarte rău. E posibil însă să fie altceva, nu coronavirus, știu că are probleme cu inima și diabetul. Nu e prima oară când îl ia Salvarea, deși are doar 48 de ani.
Văd cum îl urcă în ambulanță și mă aștept s-o văd plecând în viteză spre spital. Nu se întâmplă însă nimic, trei infirmieri încă așteaptă ceva. Peste câteva momente o văd și pe Judy, mama lui Tony, ieșind din casă și apoi pusă pe targă. E clar, e coronavirusul, ar fi practic imposibil ca amândoi să se fi îmbolnăvit în același timp de altceva în afară de coronavirus.
Mă aștept acum să-l văd și pe vecinul ieșind din casă. Și pe el îl cheamă tot Tony, un vechi obicei american de a da primului băiat același nume cu al tatălui. Ambulanțele pleacă însă în liniște, fără vacarmul pe care îl fac de obicei și fără să mai aștepte cea de-a treia persoană. Probabil că Tony senior a fost primul urcat în ambulanță, înainte să-l văd eu.
Sunt atât de tulburat încât nici nu știu ce să fac, mi-ar fi prins bine să vorbesc cu Doina, dar ea doarme deja și nu vreau s-o trezesc. Mă învârt fără sens prin cameră, o iau pe scări și mă duc la bucătărie. Beau un pahar de apă, dar nu mă liniștesc. Scot sticla de whisky și îmi pun o jumătate de pahar. Nu m-ating niciodată de alcool la ore din astea târzii, pentru că nu mă mai prinde somnul, dar acum este un caz special.
Mă duc la calculator și, cu mâinile tremurând, reușesc să scriu câteva rânduri pe pagina mea de Facebook. Câțiva prieteni îmi răspund. Mă simt un pic mai bine. Mă uit din nou pe fereastră și cu stupoare văd că lumina din casa vecinului este încă aprinsă. Probabil că infirmierii au uitat s-o stingă. În general sunt atenți în cazuri din acestea, verifică să nu fie aragazul deschis sau să nu fie ceva în priză. Îmi încolțește un gând în minte: „Dar dacă, totuși, pe vecinul nu l-au luat? La urma-urmei, nu l-am văzut urcat în ambulanță”.
Fac eforturi mari să mă liniștesc. Trebuie să-mi distrag cumva atenția. Încerc să mă uit la un film, dar renunț după câteva minute. Mă întorc la calculator și încep să citesc ce-mi cade în mână. Sar de la un subiect la altul la fiecare 5 minute.
Au trecut deja câteva ore și mă gândesc că ar trebui poate să mă culc, deși știu că n-o să pot adormi. Închid calculatorul și mai arunc o privire pe fereastră. Lumina e stinsă. E clar, cineva este acasă.
Dorm iepurește vreo câteva ore și mă trezesc la primul foșnet pe are îl aud prin casă. Aștept câteva ore, apoi îmi iau inima în dinți și-l sun pe Tony Sr. Îmi răspunde și, înainte de a avea șansa să-l întreb, îmi explică tot ce s-a întâmplat.
El a rămas acasă, pe Tony Jr l-au internat în spital, iar lui Judy i-au dat drumul după ce au testat-o. Nu se simte suficient de rău ca s-o țină în spital.
A două zi îl văd pe Tony prin curte și-l întreb cum se simte juniorul. Îmi spune că este la terapie intensivă, iar doctorii îi dau 50-50 șanse să trăiască. Se simte foarte rău și a trebuit să-l pună în comă indusă. Simt că am un nod în gât, încerc să spun ceva, dar cuvintele nu-mi ies din gură. Într-un sfârșit, îl întreb dacă s-a confimat că juniorul are coronavirus. Îmi spune că toți trei sunt infectați. „Nu-mi rămâne decât să mă rog la Dumnezeu”, îmi spune Tony, cu lacrimi în ochi.
Au mai trecut trei zile, timp în care n-am mai îndrăznit să-l sun. Am sperat să-l văd prin curte, dar n-a mai ieșit. Mi-am închipuit că poate au început să apară simptomele și la el.
Ies în curte și încerc să-mi fac de lucru, poate totuși iese măcar să ia ceva din garaj. Mă uit prin grădină și realizez cât de mult am neglijat-o în ultimile săptămâni, de când stau lipit de calculator. Copacii trebuie curățați, iarba uscată – dată la o parte și puse semințe de gazon… M-apuc de lucru și mă simt mai bine, efortul fizic mă scoate un pic din acest amestec ciudat de supărare, anxietate, iritabilitate, dar și de apatie în același timp.
„Hey, Costel”, îl aud pe Tony la un moment dat. Mă întorc și-l văd cu o mască enormă pe față, din care i se văd doar ochii. „A murit”, îmi spune cu un glas stins. „A murit acum câteva ore. Nici măcar nu pot să-l văd, nici măcar nu pot să-mi iau la revedere de la el. Sunt distrus”.
Mă uit la Tony și văd un om deja mort. Acum 30 de ani i-a murit și celălalt copil, o fată de numai 23 de ani. Cancerul n-a vrut să țină cont de vârsta ei fragedă. Tony a intrat imediat în depresie, s-a îmbolnăvit de inimă și a făcut diabet. Șocul a fost prea mare pentru el. Acum îl va îngropa și pe cel de-al doilea copil. Au rămas singuri, doar el și Judy, și cred că acum se roagă amândoi la Dumnezeu să-i ia virusul și pe ei, să scape de suferința pe care a trebuit s-o îndure pe acest pământ.
E noapte și mă pregătesc să mă culc. Un prieten îmi trimite un mesaj pe Messenger: „Asta-i cea mai mare manipulare din istoria omenirii. Știi tu, personal, pe cineva care-a murit de COVID?”.
Oftez și închid calculatorul. Noapte bună!
Costel Atanasiu, Philadelphia, USA
P. S. În fotografie este Tony Diluzio, unul din miile de anonimi care au murit în aceste zile.
Ingrozitor, cumplita boala si moarte, sa-i odihneasca Dumnezeu pe toti!